Hotelul Imperial

"Vedeam lumina clipocitoare si lustrele din vestibul, dar stiam ca n-as putea pune piciorul aici. Intr-o seara, dupa viscol, am avut sansa sa castig niste bani pentru mancare curatand zapada. Printr-o ironie a sortii, din grupul nostru, cinci sau sase oameni au fost trimisi sa curete zapada langa Imperial. In seara aceea, acolo dadeau un banchet Habsburgii. Am vazut cum, din careta imperiala au coborat Karl si Sita si au intrat mareti in hotel, pasind pe un covor rosu. Iar noi, diavolii saraci, curatam zapada si ne scoteam caciulile in fata fiecarui aristocrat sosit. Acestia nici macar nu ne priveau, desi chiar si astazi imi amintesc mirosul parfumurilor lor. Pentru ei eram nimeni, ca fulgii care cadeau din cer, iar chelnerul sef nici macar n-a binevoit sa ne aduca o ceasca de cafea. Si in seara aceea mi-am pus in gand ca ma voi intoarce candva la Imperial si voi intra, calcand pe covorul rosu in acest hotel luxos, unde dansau Habsburgii. Nu stiam cand se va intampla aceasta zi. Si acum, iata, am venit!" Am reprodus aici un fragment din cuvantarea lui Adolf Hitler tinuta in seara de zilei 14 martie 1938 in balconul apartamentului de protocol al Hotelului Imperial, la cateva ore dupa intrarea triumfala a trupelor germane in Viena. Toate cladirile din jur, pravaliile, dar si bisericile, erau impodobite cu steaguri lungi si rosii, cu svastica. Marturisirea lui Hitler a provocat un adevarat delir. Femeile plangeau, barbatii lacrimau si ei. Aveau in fata lor un invingator, care insa nu se lepada de trecutul lui umil. El era noul Mesia, un Mesia imbracat in "armura teutona", care avea sa razbune Germania pentru toate umilintele indurate de-a lungul ultimilor ani, ducand-o spre triumf.

Cinci ani si jumatate Hitler si i-a petrecut la Viena. A fost, probabil, cea mai mizera perioada din viata sa. Scena la care face referire in cuvantarea sa tinuta in baconul Hotelui Imperial e edificatoare in acest sens. Nu trebuie sa fii inzestrat cu prea multa imaginatie pentru ca sa-ti dai seama ca tanarul Adolf Hitler ajunsese la limita subzistentei. Ea ne trimite cu gandul la pelicule din perioada glorioasa a filmului mut. Lumea e impartita maneheist. Intr-o parte domneste opulenta, in alta saracia lucie. Intre unii si altii se afla o prapastie de netrecut. Singurul prieten al lui Hitler din azil e un sorecut, pe care viitorul dictator il adaposteste intr-o cutie de pantofi sub patul sau, hranindu-l cu bucatelele de paine culese din gunoi.

In capitala imperiului, viseaza sa devina pictor, dar e mereu respins la examenul de la academia de arte. O perioada traieste din pensia de orfan, hranindu-se cu lapte si paine. Apoi renunta si la acest mijloc de subzistenta. La sfarsitul toamnei lui 1909 isi vinde o parte din imbracaminte. Iarna lui 1909 il surprinde fara adapost. In ajunul Craciunului, tremurand de frig, Hitler se adaposteste intr-un azil situat undeva la periferia Vienei. Pentru a supravietui, Hitler a incercat sa cerseasca, dar era prea mandru pentru a practica o astfel de indeletnicire. Vazandu-l neputincios, vecinul lui de pat, un anume Reinhold Hanish, trecut prin ciur si prin darmol, il ia sub obladuirea sa. Dimineata haladuiau pe strazi, incalzindu-se pe unde puteau, iar seara se intorceau in salon. Uneori castigau bani taind lemne, curatand zapada sau carand bagaje la gara. Din pricina slabiciune fizice, Hitler nu e capabil sa faca munci grele. Hanisch nu poate intelege cum un tanar atat de bine educat devenise vagabond. Pasiunea sa pentru politica incepe sa razbata la suprafata. In curand, pictorul ambulant e eclipsat de agitator. Imbatandu-se cu muzica lui Wagner ce se revarsa pe strazi, Hitler viseaza la renasterea Germaniei. Hitler continua sa picteze tablouri si carti postale, traind si din vanzarea lor. E un artist excentric, o combinatie intre Utrillo si Charolt bantuind ca un spectru pe strazile cuprinse de un amurg perpetuu ale Vienei…

Cine il vadea imbracat in zdrente si il asculta perorand despre ciuma rosie sau despre Lohengrin-ul lui Wagner ar fi putut banui ca are in fata sa pe viitorul cancelar al Germaniei?!

…Ne-am fi asteptat ca odata ajuns la putere, dupa atatia ani de privatiuni, Hitler sa fie unul din sprijinitorii noilor curente. Amintirea traumelor l-a facut insa sa devina unul din prigonitorii cei mai acerbi ai artei moderne. Ajuns la putere, Hitler a cautat sa subordoneze arta ideologiei sale. Pentru el arta si politica erau inseparabile.

In discursul rostit in 1937 la inaugurarea Casei artelor germane, Hitler infiereaza expresionismul, considerandu-l nu numai aberant, ci si nociv. Artistul, afirma el, nu trebuie sa deformeze si sa urateasca viata: "A inceput secolul omului nou. Si ce mazgalesc artistii decadenti?", fierbea fuhrer-ul. "Monstri cretini" picteaza femei care ne provoaca dezgust, barbati care seamana mai mult cu fiare salbatice, copii care par blestemati de Dumnezeu…" De ei, profera Hitler, ar trebui sa  se ocupe nu criticii de arta, ci tribunalele. Iritat la culme, fuhrer-ul declara ca "artistii modernisti cu defecte de vedere" trebuie tratati ca niste infractori si sterilizati in masa. Urmare a acestui discurs, au fost confiscate mii de opere de arta, printre care si tablourile lui Picasso, Matisse, Cezane s.a.

Lucrarile modernistilor au fost expuse alaturi de cele ale bolnavilor psihici, sub lozinca: "Asa vad mintile bolnave natura" sau "astfel ii infatiseaza evreii pe taranii germani" etc. Vazand asezate fata-n fata picturile lui Kokosha alaturi cele ale unui alienat mintal, un vizitator a exclamat: "Acestia doi ar trebui legati de tablourile lor, pentru ca fiecare german sa-i poata scuipa in obraz…" Expozitia a devenit itineranta, fiind vizitata de peste doua milioane de oameni. Numai hazardul i-a salvat pe artisti sa nu fie prinsi in lanturi de tablourile lor, inchisi in custi de fier amplaste in pietile publice, si apoi exterminati in lagarele de concentare nazista, pentru "curatenie spirituala".

De ce atata intoleranta la un om, in fond, sensibil care a suferit pentru frumos!? Poate amintirea privatiunilor din tinerete sau spectrul altor traume ascuns il faceau pe Hitler sa fie alergic fata de expresionism sau suprarealism!? El vroia o arta apolinica, o arta echilibrata, care sa preamareasca virtutile supraomului inchipuit de nazisti. Or noua arta nu facea decat sa exhibe prefigurand carnagiul care va urma. Nu era placut sa-ti vezi spectrul viitorului in fata. Noua arta il arata in fata ochilor. Cum ar fi putut sa-l incante tablourile lui Kokoschka sau strigatele lui Munch, odata ce cosmarurile din tablouri aveau sa fie traite in lagarele de exterminare ale celui de-al treilea Reich!?

…Hitler era un om al contrastelor. De multe ori el putea fi surprins stand in fata globului pamantesc, visand ca rastoarna natiuni si continente. Erau momente cand se visa ca un erou al pacii, apoi, cuprins de furie, se transforma intr-un "demiurg iesit din minti". Freud il caracteriza ca pe isteric, ca pe un bolnav psihic. Karl Jung avea insa o alta teorie: "Hitler face parte din categoria oamenilor cu adevarat mistici, spune el. Trasatura caracteristica a chipului sau e privirea visatoare, de profet…"  Secretul lui, considera Jung, consta in aceea ca Hitler se lasa condus de subconstient. "Forta lui Hitler nu este politica, ci magica. El este omul care asculta cu atentie soapta vocii tainice si se lasa condus de ea. Hitler canta un cantec teuton, care corespunde starii de spirit a germanilor…" "El apeleaza la primitivitatea care isi trage originea din trecutul tribal". Referindu-se la politica Germaniei, Jung a conchis: "Nici o natiune nu se tine de cuvant. Natiunea este un vierme mare si orb, care se orienteaza dupa ce? Probabil dupa soarta. Hitler este natiunea germana…"

 „Viermele mare si orb" a acaparat toata Europa. S-a tarat prin Africa si Asia. A ajuns in Urali si Caucaz. 

Jung a uitat sa adauge ca din "natiunea germana" au facut parte si Kant, Hegel, Gothe si Shiller, Bethoveen si Wagner. Si ei au fost sensibili la glasul inconstientului colectiv. Dupa cum au fost sensibili si la glasul constiintei si al ratiunii.

Hitler a fost o latura demonica a acestei natiuni, pe care a dus-o la marginea catastrofei… Dar ca orice natiune puternica, natiunea germana poseda puterea de a renaste, mereu altfel, din propria-i cenusa. Din propriul ei inconstient…