Iarna lui Vasile Alecsandri

In spatiul dintre blocuri, oceanul de ninsoare se unduia in ritmuri duioase de crivat vijelios. Viscolul troienise umerii dalbi ai automobilelor. Pubele, ciini, mite, oameni si copaci disparusera. Nici tu urme, nici tu drum. Din usa scarii am privit cu speranta in jur. Degeaba. Nici un clinchet de zurgalai, nici o fereastra luminata a dulce ospetie.

Ningea. Valsul dantelat al fulgilor sclipea lin pe fundalul cenusiu-laptos al cerului. O feerie admirabila prin plictis. Stratul pufos si gros de omat depus sub florile de gheata ale geamurilor vestea zglobiu ceea ce televiziunile considerau a fi o apocalipsa alba. Nameti nemaivazuti, uragane polare, fiinte in pericol de moarte, drumuri paralizate, incompetenta si eroism.

Ningea. O urgie pentru unii, un fenomen natural pentru altii. Prilej de catastrofare pentru unii, inceput al unui sir de fenomene corelate cauzal, pentru altii. Ninge abundent, apoi vremea se incalzeste, zapada se topeste, apele curgatoare se umfla in albii, e posibil sa fie inundatii, sau, cum vor spune jurnalele televizuale, vom asista la un cataclism lichid. Suvoaie nemaivazute, fiinte in pericol de moarte, distrugeri materiale, incompetenta si eroism. Acesta este, daca vreti, ciclul implacabil al stirilor de senzatie despre ritmurile vremii.

Ningea, deci. Deconectat de la isteria zgomotoasa a televiziunilor, sufletul meu ii facu o vizita de sezon lui Vasile Alecsandri. Oare cum vor fi fost iernile pe vremea marelui barbat? Ce farmec discret al nametilor incolori, inodori si insipizi il va fi indemnat sa scrie: „Din vazduh cumplita iarna cerne norii de zapada, / Lungi troiene calatoare adunate-n cer gramada; / Fulgii zbor, plutesc in aer ca un roi de fluturi albi, / Raspindind fiori de gheata pe ai tarii umeri dalbi. // Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iara! ..."?

Ce simt al reveriei! Roiurile de fluturi ale noianelor infioara cu zale de gheata umerii dalbi ai tarii. Teribila zgribulire nationala! Poetul nu se opreste, insa, aici. Din strofele urmatoare aflam ca ninsoarea cade mincind pamintul, zile si zile in sir. Soarele devine un palid vis de tinerete, lumea vie se preface intr-o intindere pustie „fara urme, fara drum", satele fumeginde sint inghitite de albeata inghetata a zapezii, iar faptura feciorelnica a patriei se ineaca cu sublima demnitate intr-un ocean de ninsoare.

Si-apoi, ce daca ninge de se zguduie pamintul? In cele din urma, norii fug, soarele isi arata zimbetul de foc si oceanul de nea incepe a se topi sub privirea aprinsa a astrului diurn. In tot acest timp, fiinta umana, indiferenta la mecanica magnifica si impersonala a fenomenelor naturale, se da cu sania, in „clinchete de zurgalai". E aceasta tensiune retorica o strategie subtila de a sugera ca patria e toropita de omat, iar poporeanul se da voios cu sania? Hotarit lucru, citit la ceas tacut de ninsoare dezlantuita, Alecsandri imi pare un ironist de exceptie.

Intr-o alta poezie, Viscolul, bardul de la Mircesti zugraveste tenebros, pe gustul omului de presa setos de senzational scapat de sub controlul ratiunii: „Zbierat, raget, tipet, vaiet, mii de glasuri spaimintate / Se ridica de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. / Si-n departe se aude un nechez rasunator... / Noaptea cade, lupii urla... Vai de cal si calator!". Daca incadram aceasta galagioasa simfonie a groazei in context („Viscolul framinta lumea!"), contemplam, cu adinca intelegere si profunda simpatie, bucuria calatorului surprins de minunea ce rasare din infernul vijelios al crivatului: o „casuta dragalasa cu ferestrele lucind". Dup-atita frig si vaiet, nimic nu-i mai bun decit o sfioasa si dulce ospetie! Ce-i mai pasa omului de vijelie la vreme de ospetie?

Ar fi pacat sa ne oprim la aceste constatari. Poetul e prea bun. Iata, in poemul Sania, un subiect demn de prima pagina a tabloidelor: dragostea pe-un ger de crapa stelele. Stilul e direct si sugestiv, adresarea molcoma, dar barbateasca. Eul liric e al unui gentleman trecut prin viata si prin iarna. E mult implicit in dedesubturile captusite ale cuvintelor. Atentie, va rog, la ultimele doua versuri ale strofei: „Zi cu soare, ger cu stele!... Hai, iubita, la primblare. / Caii musca-a lor zabale, surugiul e calare; / Saniuta, cuib de iarna, e cam strimta pentru doi... / Tu zimbesti ?... Zimbirea-ti zice ca e buna pentru noi." Aaaa? Eeee? Cind chaleur-ul amorului imbraca sufletul fiintei, gerul iese complet din peisaj, iar iarna e o cereasca binecuvintare. Insotindu-l pe cavaler in goana zmeiasca prin poienite si zavoaie, nostima cuconita rupe o gingasa mladita, iar crenguta, ah, ce delicata razbunare a naturii!, o „stropeste cu fulgi albi racoritori". Frumos, clar si la obiect. E nemaipomenit ca in miez geros de iarna sa te preumbli cu vara-n suflet si in trup. Judecate din unghiul liric al apolinicului Alecsandri, obiceiurile rozalii si sterile de Sf. Valentine's Day par copilarii inepte. Esti barbat? Ia o sanie strimta, pentru doi, si da-i bice! Zimbete, zavoaie si racoare. In caz de dor mai naprasnic decit gerul, se trece la negociere directa cu stihiile, caci nu e bietul om sub iarna, ci iarna sub om: „O! tu, gerule naprasnic, vin', indeamna calul meu / Sa ma poarte ca sageata unde el stie, si eu!" (Gerul).

Ningea. Am iesit, pe frig, sa scot, cu lopata, masina din zapada. In spatiul dintre blocuri, oceanul de ninsoare se unduia in ritmuri duioase de crivat vijelios. Viscolul troienise umerii dalbi ai automobilelor. Pubele, ciini, mite, oameni si copaci disparusera. Nici tu urme, nici tu drum. Din usa scarii am privit cu speranta in jur. Degeaba. Nici un clinchet de zurgalai, nici o fereastra luminata a dulce ospetie. Zarea era mai cristalina decit zapada. Eul meu caznit zarea doar eul altui vecin. Eram doua euri infipte in cozi de lopeti. Fain! Am facut pirtie pina la portiera. Am descuiat, am dat cheie si am trecut la executarea programului de deszapezire. Douazeci de minute mai tirziu, frigul devenise o briza racoroasa, iar eul meu (nitel hiperventilat de la efortul sustinut) isi adapostea fizicul in cuibul de iarna al masinii. In oaza de lumina, caldura si muzica a micului habitaclu eliberat din prinsoarea gheturilor, gindurile au calatorit pret de citeva clipe prin Iarna lui Vasile Alecsandri. Poetul are dreptate. Ce rost are smiorcaiala? Si, chiar daca nu are dreptate, Poetul tot stie sa dea raspunsul cistigator. Slabiciunea nu salasluieste in natura, ci in firea pacatoasa a omului. In confruntarea cu cei ce-i cauta nod in papura, Bardul adopta un ton superior, imperial: „O, critici buni de fasa, poeti in sapte luni, / Vulturul nu se misca de-un tipat de lastuni." (Unor critici).