Iluziile si deziluziile literaturii romane – Mateiu Caragiale

Descheiata la sireturi, fraza lui Mateiu Caragiale, in ciuda somptuozitatii sale, schiopateaza la fiecare pas, impiedicandu-se de propriile artificii. Ceva nu se leaga in toata cautarea sa identitar-nobiliara. Nu numai destinul, dar si cuvintele ii joaca feste. Frazele nu-i ies decat cu mare truda de sub condei. Si odata iesite de acolo, prind mucilagiu sau se evapora in aer, lasand in urma lor miasme dulci, imbibate de parfumul unor vremi trecute. Discutand, recent, cu reputatul critic Eugen Negrici, autorul Iluziilor literaturii romane, pe malul marii, despre opera lui Mateiu, am fost surprins de atitudinea sa iconoclasta. O reproduc, mai jos, nu-n litera, ci-n spirit: "Multi, ma avertiza dl. Negrici, il divinizeaza pe Mateiu. Tind sa cred ca fac lucrul asta din snobism. Daca s-ar apleca mai atent asupra scrierilor sale, ar descoperi atatea inexactitati, atatea formulari nefericte, incat entuziasmul lor s-ar destrama ca o mumie la prima batere de vant. Pornind de la Izarlacul lui Ion Barbu si de la afirmatiile in mare parte subiective ale autorului Jocului secund, s-a ajuns la mistificarea Crailor, care brusc a devenit cel mai important roman romanesc din toate timpurile… Sa avem pardon…" Marturisesc ca am fost in mare de acord cu criticul. Citind Craii lui Mateiu, m-am obisnuit destul de greu cu stilul autorului. Inexactitatile frazei ma determinau sa fac anumite deductii logice, porind de la cuvintele care lipseau din formulare, sa fac eu insumi completari, pentru a intelege textul incifrat de pretiozitatea sa. Intrucat cuvintele autorului aveau patina, nu reuseam sa umplu cum se cuvine golul din textul mateian. S-ar putea, mi-am zis, ca stangaciile de stil sa fie voite. Poate ca Mateiu lucreaza asupra lectorului la un mod subtil, putin obisnuit, determinandu-l, ca la rebus, sa adauge cuvinte ce lipsesc din text. In functie de temperamentul fiecaruia, sau de o anumita stare a lectorului, prin astfel de adaugiri, Craii lui Mateiu capatau, la fiecare lectura, o noua varianta, perpetuandu-si misterul dincolo de mode si de timp… In timp ce inotam, paralel cu tarmul, i-am facut aceasta marturisire d-lui Negrici, admirandu-i in apa profilul acvilin. "Pe dracu’, exclama criticul, rotindu-si cu zgomot bratele pe deasupra valurilor ce ne asaltau din toate partile. Astea-s simple speculatii. Te imbeti cu apa de ploaie, draga poete, si cauti sa-i induci in eroare si pe altii. Chestiunea cu golurile lui Mateiu care devin plinuri, in capul cititorului, nu tine. De multe ori, citindu-l pe Mateiu, m-am amuzat. Mi-am probat impresiiile citind diverse pasaje impreuna cu amicii mei literati. Pana si catifelatul Agopian, care a dezvoltat un adevarat cult pentru Mateiu, a trebuit sa se dea batut, atunci cand l-am pus fata in fata cu textul. Citeam cu Agopian diverse paseje din Craii si ne amuzam… Nu e cartea cartilor in literatura romana… Mateiu continua Ciocoii lui Filimon si deschide portile unei literaturi ce se va scrie mai tarziu… De aceea e important…"

Incitat de aceasta discutie, care intr-un fel mi-a limpezit gandurile, am recitit pe indelete Craii lui Mateiu; unele pasaje m-au incantat, altele, dimpotriva, mi-au trezit in suflet vechi si nelamurite intrebari. Am deschis cartea la intamplare si am dat peste un paragraf care mi-a intarit impresia pe care mi-o lasase romanul la prima lectura, referitoare la imperfectiunile stilului lui Mateiu Caragiale. Il reproduc mai jos, pentru edificare: "Un prieten de cand lumea, asa-mi paruse, desi inainte de anul acela – 1910 – nici nu-i banuisem macar fiinta pe lume. Se ivise in Bucuresti cam odata cu intaile frunze. De atunci il intalnisem mereu si pretutindeni. De la inceput imi facuse placere sa-l vad, cu timpul cautasem chiar prilejul." Din lipsa de spatiu, ma voi feri sa analizez lacunele acestui text. Ii voi da, astfel, posibilitatea cititorului sa se delecteze singur facand o analiza logica a relatarii lui Mateiu Caragiale si ma voi intoarce de unde am pornit. Frazele lui Mateiu Caragiale par scremute. Ele au fost scrise cu multa cazna, purtand amprenta deselor revizuiri. Sub fiecare cuvant se mai ascunde unul sau mai multe, acoperite de tot felul de zgarieturi si cicatrici. Propozitiile si frazele se termina uneori in coada de peste. Sau nu se termina deloc. Citind Craii, te opresti din loc in loc pentru a-ti exprima nedumirirea: atata chin, atatea ocolisuri, si asta pentru ce?! Apoi dai peste un pasaj care iti taie respiratia si-i ierti autorului toate pacatele facerii… Impletirea de viziuni si banalitati clamate pe un ton oracular incanta si, deopotriva, enerveaza cititorul. Lectura cartii e una sincopata, plina de suisuri si coborasuri. Urmele unor stangacii, ale unor formulari fortate gasim mai peste tot. Unele observatii mateiene sunt pretioase, altele de-a dreptul stupide. Si totusi ce atmosfera! Si ce personaje! Ca stil, Mateiu e un bizar. Demersul sau seamana cu acela al unui bijutier pornit sa exploreze jungla amazoniana a comportamentului uman. Uneltele literare la care apeleaza autorul sunt inadecvate unei astfel de intreprinderi. Mateiu isi desteleneste calea cu penseta, in loc sa foloseasca lanceta pentru a putea inainta prin desisul de himere. Multimea viziunilor il copleseste, halucinatiile il sufoca. El insa nu cedeaza in fata acestor obstacole ce-i ies in cale, ci inainteaza incet, dar sigur… De fapt, Mateiu transfera jungla de afara in salon, ingramadind de-a valma intamplarile si personajele. Proza sa sufera de impohondrie. Fata de Caragiale-tata, fiul Mateiu a impins limbajul in spate cu o suta de ani, in epoca fanariota. Daca Caragiale-tatal a coborat proza in mahala, Mateiu o culege de acolo si, stergand-o de praf, o aduce la bordel. Dar nu la unul oarecare, ci la unul cu lustru aristocratic. Scrierea sa are aerul unui scrin strajuit de sigilii grele, plin de fantosele unei lumi de mult apuse. Lui Caragiale-tatal ii place cuvantul piparat, cules de la mama lui, din gura unui musteriu potopit de caldura. Frazele sunt scurte, seci. Replicile iuti, usturatoare. Abundenta de virgule si semne tari confera cuvintelor vivacitate. Auzim deseori: "Ce-i, monser?!" Si altele. Vorbirea frantuzita isi are farmecul ei aparte. Fraza lui Mateiu e pe cat de scrobita, pe atat de imprecisa. Abunda expresii pretioase extrase din diverse dictionare si enciclopedii. Prima impresie e de calchiere. De translare dintr-o limba in alta a unor stari nu tocmai clare. Mateiu are alergie la vulg. Snobismul sau funciar respinge mahalaua. Ca sa-i poti percepe mesajul, trebuie sa te costumezi adecvat. Mateiu pozeaza intr-un aristocrat pur sange deposedat de inchipuita sa avere imobiliara, nu insa si de morga pe care ti-o impune rangul. Ca atitudine, pastreaza ceva din geniul imbatosat al lui Macedonski, fara sa atinga insa groandoarea autorului Noptii de decemvrie. In ciuda acestor slabiciuni, mai mari sau mai marunte, Craii de curte veche ramane o scriere fascinanta, misterioasa pe alocuri, care stie sa pastreze tainele in mucegaiurile si paienjenisurile sale absconse. Desigur, exagerarile unor exegeti au impins-o intr-un raft atat de inalt, incat nu poti ajunge acolo decat cocotandu-te pe un sir vertical de scaune ionesciene. Ea trebuie pusa pe un raft alaturi de Caragiale-tatal, undeva intr-un colt umbros, daca nu in dreapta, atunci macar in stanga lui.