Caută 
6 MIN
Daca s-ar face un sondaj printre credinciosi si ar fi intrebati de ce merg la biserica (mai ales duminica si de sarbatori), care este motivul participarii lor la Sfinta Liturghie, s-ar inregistra o varietate de raspunsuri: "sa ma rog", "sa cer ajutor lui Dumnezeu", "sa-mi fac datoria de crestin", "sa dau un pomelnic pentru cei dragi" etc. Un procent extrem de mic ar bifa intr-un chestionar pe aceasta tema varianta de raspuns care ar suna astfel: "Sa maninc si sa beau trupul si singele Domnului Iisus Hristos". Si, din nefericire, nu e nevoie sa faci cheltuiala mare sondind opinia poporului dreptcredincios, ci e suficient sa intri in biserici si sa asisti la Liturghiile care se savirsesc in afara celor patru mari posturi de peste an. Daca in posturi mai poti vedea credinciosi care se apropie de potir spre a se impartasi, in rest, cel mai adesea, preotul lanseaza chemarea: "Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati", iar indemnul nu afla raspuns pozitiv in inimile celor care fie nu au cautat sa se pregateasca pentru impartasire (prin cele rinduite de Biserica), fie nu au primit, pentru aceasta, dezlegarea de la duhovnicul lor.
Aceasta anomalie intilnita mai ales in afara celor patru posturi de peste an, cind dintre toti participantii la o Sfinta Liturghie doar preotul se gaseste vrednic de a se impartasi, isi afla perechea intr-un fapt de o gravitate cel putin la fel de mare petrecut indeosebi in interiorul acestor perioade liturgice de intensificare a vietii duhovnicesti. In Postul Mare si in Postul Craciunului, mai ales, intilnim situatii in care preotul spovedeste si da dezlegare credinciosului spre a se impartasi, dar acest lucru nu se petrece, cum este canonic, la momentul rinduit din timpul Sfintei Liturghii. Unii cer si insista la preot sa fie impartasiti imediat dupa spovedanie, chiar daca acest lucru se intimpla intr-o zi in care, in acea biserica, nu se savirseste Sfinta Liturghie. Iar preotul, din ratiuni "pastorale" sau din alte motive, mai cedeaza uneori si ofera impartasanie din sfintele care se pastreaza peste an in chivotul de pe sfinta masa si care sint destinate, de drept, persoanelor grav bolnave, celor care nu se pot deplasa sau chiar sint pe patul de moarte.
Or, cei care insista pentru o astfel de impartasire sint, nu rareori, persoane ce pot participa la slujba Sfintei Liturghii si pot rabda fara a pune nimic in gura pina cind vor primi sfintele taine. Dar sint prea grabiti si nu au timp de "asa ceva" ajungind ca, sub influenta acestor vremuri in care toate se fac in viteza, sa vrea (si, eventual, chiar sa primeasca) impartasania in regim de fast-food. "Am venit, m-am spovedit, m-am impartasit si ma duc unde am (sau nu) treaba" e lozinca prea-grabitului nostru credincios. Iar unii, mai in virsta, chiar invoca o "traditie" pe care au prins-o in acest sens de pe vremea comunismului, cind toate se faceau cu o cit mai mare discretie si cind preotii preferau sa-i impartaseasca astfel (decit deloc) pe cei carora le era frica de consecintele participarii (publice) la slujbele de duminica. Securitatea avea ochi peste tot si, probabil, unii ar fi putut sa aiba de suferit daca indrazneau sa savirseasca un astfel de gest, inclusiv unele botezuri si cununii avind loc, din aceleasi pricini, intr-o atmosfera de maxima discretie.
Astazi insa acest lucru nu se mai justifica, nemaiputindu-se invoca eventuale represalii asupra celor care ar indrazni sa-si manifeste public credinta. Doar ca nemiloasa Securitate a fost inlocuita cu succes de insidioasa Secularizare (sau, pe alt plan, cenzura cu autocenzura – a se vedea inlocuirea politicii de stat cu la fel de obligatoria corectitudine politica), incit efectul este oarecum acelasi. Avem, pe de o parte, Liturghii fara impartasire a credinciosilor (in afara postului) si impartasiri fara de Liturghie (in timpul postului). De care dintre situatii sa te cutremuri mai mult? De care din ele vom da socoteala, mai abitir, la Judecata?
Saraci, bolnavi, singuri
Sintem chemati la Sfinta Liturghie precum au fost chemati la cina si cei care au declinat, politicos de altfel, invitatia invocind diferite pretexte: unul pentru ca a cumparat un ogor si trebuie sa-l vada, altul pentru ca si-a luat cinci perechi de boi si merge sa-i incerce, iar un altul ca si-a luat femeie si de aceea nu poate veni (a se vedea pilda celor chemati la cina ce se va citi miine, in biserici, din capitolul 14 al Evangheliei dupa Luca). Ogorul sint toate bunurile materiale din viata noastra. Cele cinci perechi de boi sint cele cinci perechi de simturi pe care omul le are (doi ochi – pentru vaz, doua urechi – pentru auz, doua miini – pentru pipait, doua nari – pentru miros, limba impreuna cu gura sau cele doua buze – pentru gust). Femeia este simbolul oricarei persoane de care ne legam in mod nefiresc, patimas. Practic, in aceste trei categorii se cuprinde intreaga noastra viata, cu tot ceea ce (ni se pare ca) avem. Si atita vreme cit sintem legati, absorbiti si pasionati de vreun lucru, simt trupesc sau de vreo alta persoana, atunci n-avem cum raspunde chemarii pe care Dumnezeu ne-o adreseaza fiecaruia. Uitam ca pe toate ni le-a dat Dumnezeu si ca ne pot fi luate oricind. Ne lipim de daruri si intoarcem spatele Daruitorului.
Si, ca sa ne venim in fire si sa intelegem cum stau lucrurile, ajungem intr-una sau in mai multe dintre cele trei stari: saraci, bolnavi sau singuri. Iar unii nici atunci nu inteleg ca ceea ce li se intimpla nu are decit rostul de a-i trezi spre a-i "reconecta" la sursa vietii lor, la adevarata Viata; refuza sa-si intoarca inima spre Ziditorul a toate, incapatinindu-se a ramine robi ai celor zidite. Altii insa inteleg ca nu le e bine asa si se aseamana celor din parabola care se lasa adunati de prin "pietele si ulitele cetatii", fiind saraci si neputinciosi, orbi si schiopi. Un om ghiftuit, care (isi inchipuie ca) are tot felul de bunatati acasa, poate refuza o cina la care este chemat de un prieten. Dar asa cum un om sarac se bucura de orice bucata de piine, daramite de o cina completa, tot asa cei ce se fac pe sine (sau ajung) saraci in cele ale lumii au sanse mult mai mari de a se bucura si de a raspunde pozitiv la chemarea lui Dumnezeu la Cina cea de taina.
O alta categorie mentionata in parabola si cuprinsa in rindul celor chemati a cina in Imparatia cerurilor este cea a celor gasiti pe la drumuri si pe la garduri, adica a celor care Il cauta pe Dumnezeu chiar daca ratacesc nestiind pe unde sa o ia, neavind calauze spirituale adecvate, respectiv a celor care sint euforici cind "sorb" din produsul ratiunii lor, precum omul ametit de bautura care merge sprijinindu-se de gard, considerindu-l reperul cel mai sigur pentru a tine directia.
Dar, dincolo de aceste consideratii exegetice, ramine indemnul de a intra la cina acum, cind inca se mai poate si cind inca mai sint deschise usile. Daca nu staruim a ne intilni cu Hristos Domnul de-a lungul vietii noastre, nu in abstract, ci in concretul impartasirii cu sfintul sau Trup si scumpul sau Singe, nu avem sanse sa gustam nici din cina eshatologica. Dincolo de mormint ne ducem cu ceea ce am deprins a face aici, pe pamint, in trupul nostru. Daca ne-am aplecat in mod patimas asupra celor "ale noastre", dincolo vom suferi pentru ca ele ne vor lipsi. Va fi o suferinta asemanatoare cu cea a drogatului ramas fara droguri (si asta e iadul). Daca vom cere, cu credinta, putere de la Dumnezeu pentru a ne raporta liber, fara patima, la toti si la toate, atunci vom implini cuvintul pe care-l auzim la Sfinta Liturghie: "Pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam".
