Imprevizibila salvare

Cum sa te salvezi de invazia vulgaritatii ce tine, iata, de citeva bune zile? Ar fi o solutie, ca-n atitea dati: sa iau drumul codrului, frate cu rumanul, nu?, si, in doua ore, la volan, s-ating steiul Ceahlaului. Acum nu. Salvarea vine de la un plic!, unul impozant, francat Franta si expediat de monsieur Michel Gavaza, iesean get-beget, din Pacurari chiar, stabilit demult la Saint Cyr sur Loire, de unde administreaza un fabulos Soleil de l’Est, gazda generoasa a multor pictori din Romania.
Iata salvarea.
Dar nu atit materialele din plic – unele de un indreptatit orgoliu, marcind noi vernisaje cu lucrarile-mi ramase acolo, in intrepida custodie – cit plicul in sine, parfumat cu ultimul drum pe Valea Loirei, are darul salvarii.
Ma inchid in atelier si imi propun sa refac, minutios mental, momentul final al sejurului francez de-acum doi ani: vizitarea mirificului Musée d’Orsay. Fosta gara – dar ce gara! – acum una din emblemele artei moderne franceze. Deci fosta gara, asadar salvata de invazia vulgului – vulg si-acolo – si oferita, magistral, lumii distinse.
Refac.
Nu pot refuza amintirii clipa unica – (auto)provocata cu bunastiinta – a contemplarii Dejunului pe iarba al lui Edouard Manet, el insusi provocator si insurgent, prin chiar aceasta imensa pinza, al convenientelor de la jumatatea secolului 19. Pastrindu-mi intact simtul tactilitatii de atelier si vrind sa confrunt originalul cu tradatoarele reproduceri, oricit de reusite, comit un gest scapat ca prin minune de ochiul de sarpe al sarmantei paznice: ma apropii felin (motaneste) de pinza si reusesc ceea ce-mi propusesem: sa ating cu buricul degetului degetul mare al piciorului dezbracatei curtezane din preajma celor doi elegant-costumati companioni de dejun. Uluitor! Consistenta materiala a pastei ce-a modelat degetul e atit de socanta, material socanta, incit anuleaza brusc tradarea reproducerilor. Semnalind in fapt izbinda modernismului atoateiconoclast.
Delirul amintirii ma face sa iau toate reproducerile dupa Dejunul pe iarba, aflate in strict functionala biblioteca de atelier, si sa le imprastii pe dusumea, provocindu-mi, pervers, placerea comparatiei, biciundu-mi indelung tactilitatea de-aici, de la sevaletul iesean, dar si cea de-acolo, oferita de un Manet magistral, emblematic pentru acel empireu al artei moderne, Musée d’ Orsay.
Cit sa fi durat maniacala contemplare, o zi, o noapte? doua zile, doua nopti?
Dupa indelunga recluziune din atelier, fiindu-mi frica sa ies si sa dau iar de talciocul-maglavitul-ramadanul de-afara, imi arunc un ochi pe fereastra.
Uluitor!
Orasul arata, din nou, cum era: nobilul intre nobilele orase ale tarii.
Parasit de invazia vulgului.
Cu ce enorma placere ii pot bate iar trotuarele redate civilizatiei!

Publicitate și alte recomandări video