Caută 
4 MIN
Un laborios cercetator literar iesean, Victor Durnea, imi pune deodata in brate rodul muncii lui din ultimii ani: doua volume masive de C. Stere, Opere, continind romanul-fluviu In preajma revolutiei, editie ingrijita de domnia-sa; un prim volum monografic, De la Societatea Scriitorilor Romani la Uniunea Scriitorilor din Romania, carte in care reface istoria (centenara) a acestei organizatii de breasla. Le comentez rind pe rind fie si pentru faptul ca devenirea lui Stere, ca scriitor, a coincis, pentru citeva decenii, cu constituirea si impunerea pe scena publica a Societatii Scriitorilor, ambele intreprinderi deloc usoare, supuse unor succesive obstaculari, dar, pina la urma, iesind, ca sa zic asa, la liman.
Pina a deveni personaj de roman – sau de memorii deghizate – adica pina spre virsta de 60 de ani -, Constantin Stere a avut o existenta parca anume menita a cadea sub pana unui romancier. I s-ar fi potrivit un Andre Maurois sau un Henry Troyat, care au romantat vietile unor figuri ilustre ale istoriei, literaturii, artei, in scrieri de-a dreptul fascinante, indeosebi pentru cititorii tineri (cum eram eu insumi cind le-am citit). Dar cum acestia n-aveau habar de aventura existentiala a acestui basarabean, surghiunit na Sibir si apoi intarat, a trebuit el insusi, inspre senectute, a pune mina pe condei si a-si nara odiseea. "A pune mina pe condei", vorba vine, in realitate – cum aflu din acribioasele note ale lui Victor Durnea – romancirul nu scria, stricto sensu, ci dicta unui stenograf. E de presupus ca avalansa lui cognitiva si imaginativa surclasa posibilitatea de a scrie cu mina proprie… De aici, probabil, si numeroasele erori de topica, de stil si chiar gramaticale, care dau impresia (conform unui comentator din epoca) unei traduceri neperiate… Dar peste aceste "amanunte" trec cu bunavointa pina si criticii de avengura (Lovinescu, Calinescu, Cioculescu, Ralea, Pompiliu Constantinescu), surclasati de curgerea fluviala a scrierii, de panoramarea unor orizonturi parca nesfirsite, de multimea personajelor (peste o suta, numara cineva), care evolueaza si transgreseaza de la un volum la altul intr-o coerenta si-o evanescenta impuse de un mare strateg. Totusi, nu lipsesc circotasii – un Perpessicius, un M. Sebastian, un Ovidiu Papadima, mai ales, care desfac masinaria romanesca in miile de bucati componente si-i exhiba defectele de fabricatie. Insa deja era prea tirziu, artizanul traise clipa triumfului si se retrasese acolo unde nu-i intristare, nici suspin, sperind, poate, intr-o posteritate benefica.
N-a fost sa fie. Dupa ce tavalugul tarist ii frinsese elanul, aproape adolescentin, de revolutionar „narodnic", ducindu-l in gheturile siberiene, un alt tavalug, de fabricatie leninist-stalinista, l-a zdrobit post-mortem, scotindu-l din galeria oamenilor – si a scriitorilor – de seama si punindu-l la index, ca pe unul ce „tradase" idealurile panslavismului, fiind printre principalii artizani ai Unirii Basarabiei cu tara. In anii ’50-’60 ai secolului trecut, abia daca se amintea de un C. Stere fondator, alaturi de Ibraileanu, al revistei "Viata romaneasca" – si cam atit. Scrierile sale – indeosebi romanul-fresca In preajma revolutiei – erau puse la fond secret. Ceva mai tirziu (in interludiul „deschiderii" ceausiste) s-a dat voie sa fie comentat, dar in absenta operei (re)tiparite si intr-un limbaj sibilinic, din care numai cine citise, eventual, romanul pricepea despre ce e vorba. Dupa ’90 a fost reeditat dincolo si dincoace de Prut, s-au scris studii ambitioase si respectuoase despre scriitorul basarabean – cele mai multe blindeaza editia de acum -, insa incercarea de a fi readus in prim-planul prozei romanesti pare sortita esecului. Soarta lui C. Stere este aceea de a fi citat, dar nu si citit.
Intr-o carte publicata in urma cu vreo zece ani – Altina, pare-mi-se, n-o am acum la indemina, ca sa verific – Paul Goma isi punea cv-ul in oglinda cu cel al lui Constantin Stere si gasea similitudini uimitoare intre cele doua destine: basarabeni amindoi; inchisi si exilati, unul in Siberia, celalalt in tara si, mai apoi, exilat in Apus; intarati, dar cu enorme privatiuni si dificultati de adaptare; refuzati de la statutul de mari prozatori datorita, in principal, "lipsei de stil", dar, in subsidiar, din cauza intransigentei lor morale si a rasparului cu lumea politica in genere, cu cea literara in mod special; demisionar (un timp) din Societatea Scriitorilor Romani, Stere, exclus din Uniunea Scriitorilor si inca neprimit – Goma. Si mai sint si alte paralelisme. In ultimul volum din serie, Stere i-a „fictionat" pe multi dintre oamenii politici (usor de recunoscut) cu care avusese aprige dispute, ceea ce i-a adus un simbolic vot de blam chiar din partea criticilor care il laudasera anterior. Paul Goma introduce deseori in "fictiile" sale, fervente pagini de jurnal, unde "ii da pe rizatoare" (vorba lui Luca Pitu) pe mai toti cei care au practicat arta compromisului. Unii comentatori l-au amendat pe Stere pentru ca nu si-a scris pur si simplu memoriile, fara a le pune intr-un ambalaj romanesc. Lui Goma i se reproseaza mereu ca, dimpotriva, se cramponeaza in jurnal, in loc sa scrie romane "pure". Si tot asa.
