In proximitatea monstrilor

Din eleganta, monstrilor ca atare nu le voi da numele, el reiesind, tacit, din descriere. Ii voi numi insa – multiplu compensator – pe cei sacri. Intru deplina delectare.

Linga unul din prima categorie – nenumitii – am stat recent, cam la doua fotolii, in timpul unei partide de futbol si nu sint convins ca proximitatea m-a indispus chiar intr-atit incit sa-mi schimb locul. Pentru ca monstrul cu pricina – de altfel, berbant prezentabil – are in comportamentul sau public si ceva diavolesc: de unde se vede ca monstrul si diavolul fac buna companie inlauntrul aceluiasi trup. Desi galeria, venita odata cu el, ca patron, il huiduia in stilul caracteristic al ultimelor evolutii ale echipei sale, elegantul monstru parea impasibil. Parea, pentru ca, mereu deranjat de contestarile aprige ale japitelor din galerie, a amenintat ca-si va face galerie proprie din… pensionari. Carora, cu rictusul lui de sictir balcanic, o sa le-ntinda si cite-o bancnota din fisicul pe care-l scoate – demonstrativ – din buzunar. Daca totul s-ar reduce la aceasta relatie a patronului cu propria-i refractara galerie, n-ar fi mare lucru; povestea se coloreaza insa foarte sclipicios, cind dezabuzatul patron joaca alte roluri decit cele cu mingea. Chibitii televiziunilor – pentru ca de la ei ii vine morga – il urmaresc zi-noapte, fie lafaindu-se pe canapeaua palatului pe care si l-a turnat peste noapte, fie umflat si bagat la zdup pentru ite interlope, fie – ei, aici e-aici – citindu-si discursul in Parlamentul European. Din care face parte. Ca cititul asta are ceva din gingaveala unuia de clasa a treia, ce-abia a prins alfabetul, ce mai conteaza, cind suplul barosan, cu mina mereu pe fisicul din buzunar, se uita la cei din jur ca la… Nu si la alt monstru, zisul tribun, ce l-a si luat, frateste, de mina si l-a facut deputat european. Lume, lume! Cita Romanie – autentic nobila – nu s-a pierdut in uitare, locul ei luindu-l aceasta de-acum, cu exemplare de-o dubioasa fotogenie!

Imi displace sa fac rol de justitiar in chestiune, ba – se va vedea spre final – cum, la urma urmei, histrionul din mine nu s-ar da in laturi sa-si procure, si el, o aceeasi talie invidiabila, chiar ciriita fiind ea de-o presupusa galerie proprie.

De trecut insa – compensator oricum – in revista alta serie de monstri, cei numiti – paradoxal – sacri, din atit de picanta dorinta de a-i face impunatori, frumos impunatori.

Pina sa ajung la un Picasso – pe care, vai, nu l-am cunoscut – sau la Dali – pe care, iarasi vai, nici pe el nu l-am cunoscut -, sa-i pomenesc pe citiva cu care am si dat mina, am schimbat ceva vorbe, mi-au stat in fotoliul acesta din atelier, sau le-am stat in fotoliile lor. Revenind – constant si detaliat – la tinuta lor fascinanta, nu voi recurge acum decit doar la a-i numi, rezonanta numelor lor contracarind – voind sa contracareze pe cea mizerabila, a celor fara nume – monstri pur si simplu.

Iata-i: colosalii pictori bucuresteni Catargi si Baba, inconfundabilii critici de arta Comarnescu si Frunzetti, elegantul senior al interbelicului, Brezianu.

Cit n-as fi dat ca diabolicul Calinescu sa-mi intinda mina! L-am vazut doar o data, pe Lapusneanu, intr-un alai universitar ce-l avea in frunte pe distinsul frantuzit N.I. Popa, fratele dramaturgului, alta data pe catafalcul din Ateneu, de la care lumea isi lua un cernit ramas bun.

Sa revin – diversionist – la fotoliul stadionului.

Mi-ar displacea, oare, sa beneficiez de faima – fie ea si de monstru ca atare – a celui huiduit de propria-i galerie?

Mi-ar displacea?