Caută 
7 MIN
Desi nu mai este un subiect de actualitate, problemele pe care le ridica incinerarea unui trup mort merita multa atentie din partea noastra. Am ales sa-l abordez acum, cand s-a mai domolit pasiunea, uitarea incepe a se asterne peste momentul in care trupul regizorului Sergiu Nicolaescu a fost ars in crematoriu, iar atentia presei s-a indreptat, intre timp, catre alte subiecte… mai arzatoare. Pe fondul problemei, cred ca cel mai succint surprinde motivele pentru care Biserica opteaza, urmand invataturile vechi si nou testamentare, pentru ingroparea trupurilor celor morti, nu pentru incinerarea lor, Parintele Dumitru Staniloae, intr-un articol publicat in 1940: "Trupul este, in credinta crestina, chipul sufletului si este creat de Dumnezeu printr-un act de atentie deosebita. El nu este o inchisoare regretabila a sufletului, ci organul prin care acesta se manifesta, imprimand asupra lui pecetea caracterului sau. Trupul face atat de mult parte din fiinta omului, incat viata vesnica, cea deplina, va fi tot in trupul pe care l-am avut. Trupul acesta omenesc se bucura de atata cinstire in ochii lui Dumnezeu, incat Fiul Sau si l-a facut trup propriu si sta cu el in vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc. (…) In arderea trupului se manifesta pur si simplu instinctul pacatos si absurd de a destrama credinta crestina. Ea arata o totala necredinta in Dumnezeu si in demnitatea omului, facut dupa chipul lui Dumnezeu. Ea descopera un suflet pustiu de orice credinta, gasind in cenusa si in praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Caci actele noastre au si functia de a simboliza credintele noastre. Cine respecta trupul, chiar mort, isi simbolizeaza prin aceasta credinta in vesnicia lui, iar cine lasa sa i se arda trupul arata ca nu crede in nimic. Necredinta desigur ca este o chestiune care intereseaza Biserica."
Asa incat nu ar fi trebuit sa mire pe nimeni cand, prin reprezentantii ei, Biserica Ortodoxa Romana s-a pronuntat pe marginea "dorintei" cunoscutului realizator de filme de a fi incinerat. Era nevoie sa intervina si sa explice public motivele pentru care acest lucru nu este in concordanta cu credinta crestina si, implicit, motivele pentru care nu se poate savarsi "slujba inmormantarii" (chiar asa se si numeste; niciunde, niciodata nu a existat in Ortodoxie o "slujba a incinerarii"!, prin urmare insistenta unora de a se face o slujba religioasa nu putea primi un raspuns pozitiv, fie si prin prisma faptului ca ceea ce solicitau nu exista in cartile de cult!). A pune pe picior de egalitate situatia in care unii au murit in mod tragic, cu trupul mistuit de flacari (dar fara ca ei sa fi dorit acest lucru), inclusiv cazul acelor martiri ai Bisericii care au preferat o astfel de moarte decat lepadarea de Hristos (sa ne aducem aminte de crestinii folositi de imparatul roman Nero ca torte vii, spre a-i lumina noaptea gradina), cu incinerarea unui trup dupa moarte, la dorinta celui decedat sau a familiei sale, este un lucru cu totul deplasat si lipsit de logica. E ca si cum am spune ca e totuna daca unul si-a tras singur un glont in cap sau a fost impuscat, fara ca el sa fi vrut acest lucru, doar pentru ca si unul si altul au murit de glont! Daca ne scandalizam cand Biserica face distinctie intre moartea (nu sinuciderea) in flacari si incinerarea trupului dupa moarte, atunci sa ne revoltam si cand politia face distinctie intre o crima si o sinucidere.
Fiind vorba de o personalitate extrem de cunoscuta, moartea lui Sergiu Nicolaescu nu avea cum sa fie doar o "afacere de familie". Au fost multe "interventii" ale unor persoane care ar fi dorit ca regizorul sa fie inmormantat crestineste. M-am mirat cand au ajuns inclusiv pana la Iasi, neoficial, e adevarat, astfel de solicitari, ale unor organizatii din Bucuresti. Asa incat era nevoie si de explicatii, dar si de a arata ca Biserica are toata bunavointa pentru ca lucrurile sa se petreaca in mod crestinesc. Oferta de a sustine inclusiv financiar costurile inmormantarii nu s-a facut "din nedelicatete", cum acuza un jurnalist, ci tocmai pentru a dovedi ca nu se doreste nici un fel de beneficiu si ca exista o disponibilitate totala pentru ca trupul neinsufletit al lui Sergiu Nicolaescu sa fie ingropat asa cum se cuvine unui credincios. A acuza de inflexibilitate, in aceste conditii, Biserica si a-i cere sa faca rabat de la o prevedere canonica, nici nu mai merita comentat. Ceea ce vreau sa explic in cele ce urmeaza, este ca nu se cerea Bisericii, sa renunte la o chestiune conjuncturala si relativa, ci la ceva ce tine de esenta credintei crestine.
Sa dam foc celor ce dorm?
Cand vorbim de om, din punct de vedere spiritual, prea adesea facem referire, de fapt, doar la suflet si mai putin (sau deloc) la trup. Faptul ca exista acest moment numit moarte, inevitabil pentru orice om, in care sufletul se desparte de trup, iar ce mai vedem cu ochii fizici este doar trupul celui raposat, care se pune in groapa, accentueaza si mai mult gresita convingere ca ceea ce conteaza este doar sufletul. Trupul devine, pentru unii, un soi de cantitate neglijabila, la care te poti raporta oricum, atata vreme cat nu mai este insufletit. Mai mult, se mai invoca si un cuvant al Mantuitorului care ne spune ca "trupul nu foloseste la nimic" (Ioan 6, 63). Ca atare, nu are nici o valoare decat atat cat e unit cu sufletul. Astfel de conceptii gasim in istoria omenirii de la anticii care credeau ca trupul (soma) este mormant (sema) sau inchisoare pentru suflet, pana la cei care opteaza azi pentru incinerare influentati fiind (constient sau nu) de acele conceptii orientale care vorbesc de reincarnari succesive ale sufletului (trupul fiind doar o haina pe care o tot schimba omul).
In crestinism insa, trupul este cinstit deopotriva cu sufletul tocmai pentru ca impreuna alcatuiesc persoana umana. Ele pot fi separate, dar numai pentru o vreme, de aceea si credem in invierea mortilor cu trupul. Iar Sf. Ap. Pavel invata, prin analogie cu grauntele care se pune in pamant spre a rodi, ca "se seamana (trupul) intru stricaciune, inviaza intru nestricaciune; se seamana intru necinste, inviaza intru slava, se seamana intru slabiciune, inviaza intru putere; se seamana trup firesc, inviaza trup duhovnicesc" (I Corinteni 42-44). Asa cum agricultorul poarta de grija de semintele puse in pamant, si noi purtam grija de trupurile celor adormiti, puse in cimitire (cuvant care vine din grecescul koimetirion – "dormitor"). Si asa cum nu dam foc celor dragi noua cand ei se duc la culcare (chiar si daca ne-ar cere aceasta!), tot asa nu incineram pe cei "adormiti" (sau, mai exact, trupurile lor neinsufletite), chiar si daca si-ar exprima o astfel de dorinta inainte de a muri, mai ales ca nu mai avem cum sa aflam daca nu cumva s-au razgandit, dupa momentul mortii.
Iar cuvantul amintit mai sus, rostit de Domnul pe cand le vorbea ucenicilor despre faptul ca El este Painea care S-a pogorat din cer (si pe care noi o primim si azi in Sfanta Impartasanie), suna, in context, asa: "Duhul este cel ce da viata; trupul nu foloseste la nimic" (Ioan 6, 63). Altfel spus, in sine, orice trup nu inseamna nimic, caci nu de acolo vine viata noastra. El este modul prin care sufletul se face vizibil, este componenta palpabila a omului – singura fiinta ce este, deopotriva, alcatuita din cele vazute (spirituale) si din cele nevazute (materiale). Demnitatea trupului vine din faptul ca este trup al unei persoane. Iar ordinea fireasca este aceea in care trupul se supune sufletului, iar sufletul se supune (implicit cu trupul sau) lui Dumnezeu. Iata de ce discutia asupra alegerii intre inmormantare si incinerare este una esentiala si merita zabovit pe indelete asupra ei. Pentru ca (inclusiv) ceea ce alegem sa facem cu trupul neinsufletit ne arata de fapt ce fel de credinta avem, cat de crestini suntem.
Mantuitorul a vindecat multe persoane si de boli trupesti, nu doar de cele sufletesti, pentru a arata ca a venit sa vindece omul in integralitatea lui, trup si suflet. Maine se va vorbi in biserici despre vindecarea celor zece de o boala – lepra – care roade incet, dar sigur, trupul, cel bolnav traind, practic, pe viu o stare de descompunere pe care o putem constata la trupurile celor decedati. Iar Domnul nu le-a spus: "Ce importanta are ce se intampla cu trupurile voastre, rabdati ca sa va mantuiti sufletul?", ci i-a vindecat mai intai de lepra si abia apoi – si doar pe cel care s-a intors la Dansul, cu recunostinta – l-a vindecat si dezlegat de pacate, spunandu-i: "credinta ta te-a mantuit!" (Luca 17, 19). Noua nu ne sta in putere a opri putrezirea, in pamant, a celor decedati (acesta este un dar al lui Dumnezeu pe care-l primesc, uneori, cei cu viata sfanta, de la care avem azi ceea ce numim sfinte moaste), dar ceea ce sta in puterea noastra, aceea facem: ii oferim trupului demnitatea de a se "odihni in pace", lasand la alegerea lui Dumnezeu ce se va intampla mai departe.
