Increatul lui Brumaru

Poezia lui Emil Brumaru isi are originea, cred, in celebrul tablou al lui Salvador Dali, Persistenta memoriei, unde ceasurile se dilata scurgandu-se in peisajul din jur.

Lucrurile din poezia lui Emil Brumaru au o existenta voluptoasa; cresc, dospesc inauntrul lor si ne imbie nu la contemplatie ascetica, ci la un vis tulburator, erotic. La un erotism somnolent, devorator. Obiectele cele mai banale isi deschid corola asemenea unor uriase flori carnivore si ne atrag ca niste fluturi frivoli, prin polenul si stralucirea lor, spre un taram al pierzaniei.

Poetul, precum Robinson-ul lui Michel Tournier din Limburile Pacificului, se impreuneaza cu natura, dar nu cu mandragorele din poenita insulei, ci cu obiectele casnice din bucataria sa, determinandu-le sa se inmulteasca intr-un mod delicios si halucinant totodata. Natura lui Emil Brumaru are parca ceva din naivitatea tablourilor vamesului Rousseau. Formele sunt pline, rotunde. Pocnesc ca niste fructe rascoapte intr-un spatiu luminos, luxuriant. Lucrurile nu infloresc, ci se incarca de rod dintr-o data. Florile sunt in acelasi timp si flori si fructe. E un univers paradisiac in care fructele ispitei sunt tavalite prin zahar vanilat si oferite de-o Eva impodobita cu trei sani (vezi Reparata) tuturor vietuitoarelor Paradisului. Caderea n-o cunoaste numai omul, ci „tot creatul", ba – am putea spune – si „tot increatul".

Obiectele poseda coapse si sani. Copacii cresc bucalati, grasuni, ca niste ingerasi dolofani. Frunzele soptesc ademenitor, florile clipesc din pleoape, miscandu-si in lumina alene genele lungi si parfumate. Regnul animal se amesteca nu numai cu regnul vegetal, ci si cu cel mineral. La radacina unui copac poti sta ca pe soldurile unei femei. In ramurile unui arbore te poti abandona ca in bratele unei amante. Usile poarta fustite, scaunele – ciorapi cu jartiere, farfuriile au sutiene, servetelele-  chilotei de tabla, becul este un falus luminos etc., etc.

Exista aici si o Reparata, un ciudat exemplar feminin cu trei sani si zece coapse, o adevarata Eva a acestui Paradis casnic, careia poetul ii inalta imnuri de slava: „Esti proaspata in dimineata asta / ca fructele in pijama de bruma / Pe care melci spumosi isi lasa pasta. / Faptura ta aluaturi moi insuma / crescute bine-n undelemnuri sfinte / Si-n locuri rusinoase cu smochine" (Elogiul Reparatei I). Suntem si noi curiosi a vedea acele „locuri rusinoase cu smochine", desi, ca sa fim sinceri, nu prea avem ochi pentru ele, ci pentru alte rele. Iarba este incarcata de roua iar ramurile pomilor se intind ca niste tentacule terminate cu ventuze.

Fiecare obiect atrage prin forma sa schimbatoare, prin culoare si mireasma. E o impreunare de lucruri in aer, de imperecheri hibride dintre linguri si cutite, motani uriasi si clante moi si blege. O perversiune erotica a obiectelor in spatiu. O muzica a simturilor, in care organele plutesc desprinse de corp intr-o betie uluitoare, valsand unele pe langa altele, unduindu-se gingas; o opulenta a formelor cuprinse de o stare afrodisiaca. Obiectele parca danseaza sub fluierul unui mag hazliu, iar formele devin tot mai pline, tot mai voluptoase. Lucrurile sunt lunecoase ca niste moluste, plutesc asemenea unor vulve deschise peste iarba plina de melci, molai si uriasi, „catifelati" de roua. Fapturile sunt avide de senzatii.

Toata natura Iui Emil Brumaru e feminizata. Atmosfera e vascoasa, lasciva. Plina de secretii si seve. Obiectele nu respira aer, ci sosuri apetisante, inoata in sucuri indulcite cu zahar sau miere. Lucrurile, tarandu-se, lasa in urma lor bale colorate. Observam apoi ca intregul spatiu este de genul feminin: bucataria.

O lumina statuta, de galbenus de ou, patrunde printre perdelele de catifea si se revarsa greu peste lucrurile molesite de caldura. Melcii zac pe podele, in farfurii, pe dulapuri: oglinzile sunt moi ca niste carpe sau mai degraba ca niste perne, in care poti sa te scufunzi cu sufletul cuprins de o dulce si moldoveneasca moleseala. Totul e moale, caldut.

Aici, in bucatarie, vin sa-si petreaca timpul personaje ca Julien Ospitalierul si detectivul Artur, doi Robinsoni naufragiati printre oale, cratiti si ulcele, crescand melci si cultivand rasaduri de cutite, sub privirea avida a clantelor de la usi, a chiuvetei si a masinii de tocat carne, obiect sadic simbolizand sexul opus.

Detectivul Artur isi umple pipa cu crini si canta la flaut in timp ce „fluturii beau catifea, iar cateii mananca dantelele si ciucurii de pe fetele de masa". Si tot aici, Julien Ospitalierul iubeste „o cescuta de ceai chinezeasca / pictata cu scene naive", care-l inseala (ea, cescuta, n.n.) si pana la urma il si paraseste in favoarea unui „dulap sumbru". Ce-o fi gasit cescuta la acest dulap sumbru nu ne prea dam seama. Daca l-ar fi parasit pentru un dulap sprinten, drama ar fi fost mai pe intelesul tuturor. Dar sa lasam cescutele in pace si sa ne intoarcem la acei „domni ingeri somnorosi" care rastoarna-n nari „miresmele cu roaba" si sa contemplam obiectele si vietatile inconjurate de „nimburi gingase de carne". Dupa cum vedeti, nimburile au devenit materiale, palpabile, de carne, si inca de carne gingasa!

E un univers fara timp sau cu un timp dilatat in care orele cresc ca un aluat si ceasornicele umflate plutesc in balti de lumina statuta, prin soproane si bucatarii de vara. Poetul, in haine de duminica, se plimba printre aceste lucruri iesite din gaoace; afiseaza un aer vesel, bonom, insa tristetea si melancolia se strecoara tainic printre randuri: „Mi-am pus roua la rever / pantaloni de ofiter / Cu vipusca / Bleu ce musca / Si sapca de fluturi dulci / Luati cu hapca de pe blugi" (Chiuitura).

Incepand cu Ruina unui samovar, acest univers se schimba, se altereaza. Materia devine flasca. Extenuata. Formele nu mai cresc, ci atarna moi. Lucrurile sunt tot mai obosite, fara vlaga. Materia acum e ca un aluat care scade. Si asemenea ei, timpul.

Pe masura ce urcam scara cerurilor, scrie N. Steinhardt in Jurnalul fericirii, privelistile sunt din ce in ce mai neasteptate. Dincolo de cerul al saptelea, insa nu si ultimul, nu intalnim nici o betie geometrica, nici una logica sau abstracta. Nici formele, nici gandurile nu se cristalizeaza in esente. Inaltandu-se catre propria sa divinitate, sufletul percepe cu ochii sai spectrali o pajiste dulce si inflorata, plina de lumina si verdeata. Si pe pajiste, descopera o groaza de catei mici si dolofani zburdand prin iarba inrourata si rostogolind bulgari de lumina dumnezeiasca.

Nimic grav, nimic solemn nu contine aceasta Eternitate! Nici sunete de orga, nici dangate de clopot! Din cand in cand, acorduri firave de harpe si de lire se revarsa din inaltimi sublime, infiorand sufletul cuprins de moleseala si extaz.

In mijlocul pajistii, se inalta un mare tort. Deasupra lui sta un Iisus bland pe care-l ciugulesc pasarile cerului, iar pruncii mananca din carnea Lui cu lingurita. Si aerul e plin de ciripit de pasari si de gangurit de copil.
Sub acest cer, la mare distanta de el, undeva dedesubt (daca nu chiar deasupra), se afla un cer identic, ce-si afla lacasul intr-o bucatarie. Si aici exista motani catifelati, urcati pe damigene, care insa miorlaie cuprinsi de pofte funebre, se afla catei cu ochi perversi, cesti de cafea in care fortele luciferice isi scalda trupul bubos; se afla piper ranjind in rasnite de cafea, un samovar in ruina plin de demoni si mai ales bulion, mult bulion, in care sufletul si trupul zac impotmolite pe vecie, intr-un cuvant, exista acest infern ce imita paradisul. Aici „cu tatele intepate de tauni, vacile rosii rumega scaieti, iar langa izvorul sacru al diminetii, netulburat, Iisus face minuni". Tot in acest peisaj, pe jumatate sacru, pe jumatate profan, care navaleste in bucatarie, ramele il pipaie pe Iisus pe pulpe, iar el, simplu si supus, hraneste din palme cu furnici o vulpe. Ceva mai incolo, ascunsa in cucuta, o fata se impreuneaza cu un sarpe strangandu-l intre pulpele sale inrourate, visand ca Fiul o saruta.