Ingeri

La inceput, pentru mine ingerii erau asa cum ii vedeam la biserica din sat: goi, cu obrajii dolofani luminati de cirliontii blonzi ai parului mai mult decit de aureola si cu tot trupul numai valurele de carne alba si roz. Aparitiile acestea incintatoare fie cintau la o mica trimbita, fie zburau prin aer in jurul Fecioarei cu ghirlande de flori in mina, fie atingeau cu un deget scutecele Fiului divin, uitindu-se pe furis la Mama, ca sa se asigure ca nu e rost de vreo chelfaneala pentru indrazneala lor. Dar, cu toata asemanarea ingerilor cu pruncii pamintesti, ei imi pareau abstracti, traind adica in ceruri intangibile si neavind nici o treaba cu niste pirliti ca mine si ca aia din satul meu!

Nu stiu de la cine si cum am aflat apoi ca fiecare om are un inger al sau, care il insoteste si-l pazeste, cam cum pazeam noi vacile cu care ne duceam la pascut. Mai mult ca sigur mama mi-a spus vestea cu pricina, dar e posibil s-o fi facut si sora ei, la care imi petreceam adesea verile si care avea o Biblie, lucru rar prin casele cunoscutilor mei – niste pirliti, dupa cum v-am spus. Cind am auzit una ca asta, am tras concluzia ca e repartizat unul si pe linga mine. L-am luat repejor in custodie si l-am botezat Daniel.

Daniel avea virsta mea, musai virsta mea, adica nu era prunc. Fara sa vreau, pe nesimtite, m-am sustras astfel de la doxa comuna. Dar nu am inregistrat disidenta asta ca pe o revolutie, nu m-am intrebat de ce ingerii erau pictati pe murii bisericii numai ca prunci, in timp ce Daniel era de-o seama cu mine – el era ingerul meu si il vedeam cum voiam eu! Nu credeam neaparat ca purta, ca si mine, pantaloni scurti de doc si bluza albita de soare (de rochita de stamba nu putea fi vorba, ingerul meu era baiat suta la suta, fiindca nu auzisem la nimeni cuvintul „ingerita"), dar sigur eram de-o seama, deci puteam fi buni tovarasi. Era prezent mereu in gradina, in vacanta de vara. Poate nu stiti, dar si el iubea total si anotimpul asta, si gradina mea: aproape numai atunci si acolo venea sa se joace cu mine. Iarna nu stiu unde se pitea, insa multe ginduri nu-mi faceam pe seama unei asemenea absente. De ce nu-mi faceam? Nu stiu, dar sint posibile doua explicatii: fie aveam dosita in pliurile creierului o urma de scepticism ca ingerii chiar ar fi existat, fie numai soarele, minunea anotimpurilor solare si, mai ales, vacantele lungi ii dadeau consistenta: trebuia si eu sa ma joc cu cineva – cind nu aveam cu cine, trebuia si eu sa fiu aparata sau razbunata de cineva, mai ales cind mirosea a cafteala cu frate-meu sau cu cine stie ce mici diavoli ascunsi prin gradina…!

Nu asta era cel mai potrivit rol pentru Daniel?

Imaginea ingerului ca prunc am revazut-o, mai tirziu, in alte biserici si catedrale, in puzderie de albume de arta, in carti. Treaba lor! Ingerul meu crescuse o data cu mine. Acum imi e clar ca asa gindeam: cel putin Daniel crestea in virsta o data cu mine. Am dat din cap cu hotarire, asta insemnind „Sint de acord!", cind am gasit prin facultate, la Marquez, un inger batrin. Si sa va spun de ce credeam ca numai asa, si cu nici un chip altfel, puteau sta lucrurile: altminteri cum ar fi putut un inger-copil sa inteleaga dramele unui om-adolescent sau ale unui om-matur? Doar se spunea mereu despre copii: „eh, ce minte au ei?" Ce minte puteau sa aiba, deci, si ingerii-copii? Nu din cauza asta, fiindca ingerii lor nu puteau sa-i inteleaga, erau oamenii atit de nefericiti? Ba da! Ei, si atunci? Atunci, ingerul care mi se repartizase trebuia sa fie de virsta mea. Insa, dilema: nefericirea nu ma prea ocolea nici pe mine. Era clar ca ingerul meu raminea mai curind o abstractiune…

De un timp, cred cu tarie ca ingerii nu sint o abstractiune, ca ei chiar exista. Eu cred in ingeri. Dar, sa ne intelegem, nu in cei imortalizati in atitea picturi, laice sau religioase, ori in alt fel de opere – cu chipuri dolofane de prunci si aripi albe -, ci in cei deghizati in oameni: copii, tineri sau batrini, femei sau barbati, uriti sau frumosi, plini de doxa ori foarte simpli, bogati sau saraci, bolnavi sau sanatosi, ba chiar si cinstiti sau impostori, nu are importanta! Si cred fiindca i-am vazut cu ochii mei si fiindca nu pot altfel sa-mi explic cum de-am reusit sa depasesc unele momente ale vietii care mi se pareau de nedepasit: ei, cu siguranta, ei au fost cei care m-au luat de mina si m-au scos la lumina! „Ei"? Deci eu am mai multi ingeri? Sau e unul si acelasi, aparind cind mi-e foarte greu, mereu sub alta infatisare? Nu stiu. Si nici nu ma intereseaza. Bine ca exista. Mai devreme sau mai tirziu, voi scrie o carte despre ingerii mei. Nu de alta, dar trebuie sa afle ca i-am recunoscut.