Injuratura la romani

Incep, pentru a demonstra ca sint intelectual (asa-s intelectualii, anemici, pina si cind discuta despre cele mai energice manifestari ale vietii, tot la carti apeleaza) cu un citat din una dintre cele mai aprinse predici ale lui Antim Ivireanul. Certindu-si cu exigenta enoriasii, "cercetindu-i sufleteste", bunul mitropolit se intreaba, retoric, dar cu ingrijorata luciditate: "ca ce neam injura ca noi, de lege, de cruce, de cuminecatura, de morti, de comindare, de luminare, de suflet, de mormint, de coliva, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie si de toate tainele sfintei biserici…". Enumerarea ar fi putut continua mult si bine; chiar si limitindu-se la o singura arie semantica, ea demonstreaza ca si in secolele XVII-XVIII imaginatia romanilor se arata destul de bogata cind venea vorba de injurii adresate oponentului.
Ca sa nu fiu, Doamne fereste, banuit de preocupari neacademice, am sa precizez ce m-a minat in aceasta succinta si stingace investigare: cred ca injuratura poate fi (sau trebuie sa fie) considerata o manifestare paremiologica a limbii romane, asemenea proverbelor, zicatorilor ori chiar ca un gen al folclorului (mai mult ori mai putin) literar. Oricum, ea porneste de la conceptia inriuririi pe care cuvintul o poate avea asupra realului; la originea ei, injuratura trebuie sa se fi inrudit cu blestemul. Am avut ocazia sa consult citeva dictionare, studii docte, sinteze dedicate proverbelor, insa prea putine care sa se apropie cu rigoare filologica de injurie. De ce, m-am intrebat, ca doar cu totii o folosim, intr-o forma ori alta… Pentru ca, nu e asa?, injuratura functioneaza si ca supapa, atunci cind porneste din rarunchi.
Extrem de interesant ar fi un studiu comparativ al injuraturii la diverse popoare: si asta tine tot de cultura, de mentalitati, de "specificul national". Injuratura frantuzeasca e blinda, eleganta, suparatoare cel mult ca un vint de fata mare, dar nu depaseste o anumita limita a bunului simt. Italianul (fire latina, cu singele aprins) e mai spurcat la gura, dar totul se reduce la mult zgomot, fara a se intra intr-o zona tabu. Germanul injura scurt si indesat, la obiect, fara inflorituri inutile. Englezul, gentleman desavirsit, ataca barbateste, direct la tinta; el are ce are cu rivalul si-l pune scurt si demn la punct printr-un aproape desemantizat "Fuck you!". Injuratura lucreaza ca o palma, ca o minusa aruncata in obrazul inamicului. Asta pentru ca ea mizeaza pe lezarea sentimentului de onoare, fundamental in acest cod cultural, si pe reactia fireasca a celui ce nu doreste sa ramina cu onorul nereperat. Injuria nu e mai mult decit o provocare la o reglare virila a conturilor.
Cum functioneaza injuratura la noi, romanii? Doua sint, de obicei, domeniile cele mai disputate in imaginarul injuraturilor autohtone (pentru ca exista un astfel de imaginar, chiar daca e rudimentar si vindicativ manipulat): sexualitatea si sacrul. Deprinsi, de-a lungul istoriei, sa ne "descurcam", s-o scoatem la capat prin tot felul de tertipuri, noi nu injuram fara inconjur, ci prin ricoseu; totul seamana cu tactica hartuirii atacatorilor, evitindu-se confruntarea directa, hotaritoare. Romanul nu isi agreseaza direct preopinentul, ci il atinge acolo unde socoteste el ca il doare mai tare. El are ce are cu mama dusmanului, pe care o supune, voios, mindru nevoie mare, la tot felul de perversiuni verbale, cu decedatii familiei, in cazuri disperate cu sora respectivului. Sau, la nevoie, se ia de Dumnezeul potrivnicului si, de aici pornind, de tot ce se inscrie in sfera sacralitatii. Antim, venetic, era probabil speriat in sinea lui de apetitul blasfemiator al romanului, chiar daca, diplomatic, incerca sa se includa, prin pluralul persoanei I, in tagma pacatosilor. Prin urmare, romanul incearca sa loveasca acolo unde socoteste el ca doare mai tare, sa pingareasca ceea ce considera ca este mai sfint pentru neprietenul caruia i-a pus gind rau. Va imaginati un englez atentind la integritatea morala a unui raposat? Cam greu… La noi, nici o problema! Sint atacate cu egala incintare de sine valorile cele mai pretuite de oricine, cele care il definesc. Toate injuraturile care ies din aceasta arie sint blinde mingiieri, semne de simpatie, ocheade nevinovate.
Exista si injuraturi frumoase, dar sint foarte rare. In Ardeal oamenii injura mai blajin si mai liric. Muntenia este patria injuriilor grosolane. Uneori, insa, injuratura poate parea o ghidusa poezie; depinde cine si cum o foloseste.