Intra cine poate, ramine cine vrea

  Nu mi-e usor sa-mi dau seama care au fost intentiile regizorale in cazul acestui spectacol. Cu atit mai mult cu cit publicul-tinta nu este clar reprezentat de catre autori. Spectrul auditoriului vizat si al aspectelor la care se face aluzie este extrem de generos, mesajul este cautat, nu livrat, iar in cele din urma – lasat la latitudinea publicului. In mod evident, am asistat la o parodie, dar a ce? A spectacolelor de camin cultural, a spoielii de cultura din unele cercuri de pe la noi, a enciclopedismului autohton (wikipedia), care impiedica separarea domeniilor de interes – romanul stie de toate, e bun la toate, dar nu face nimic cum trebuie si nu duce nici o treaba pina la capat. A generatiei movie, popcorn, Coca Cola, a miturilor culturale din diverse perioade istorice, mai indepartate sau mai apropiate – make love not war, Eminescu, protectia plantelor.

Deviza junimistilor "Intra cine vrea, ramine cine poate" este cu acest prilej intoarsa: "Intra cine poate, ramine cine vrea". Daca in primul caz intrarea e libera si calitatea intelectuala decisiva, specificul societatii contemporane pune accent pe cantitatea material-numerica a proprietatilor si banilor, iar daca nu te adaptezi, esti liber sa parasesti jocul. O sedinta de cenaclu Junimea, dar pe dos devine si spectacolul, in cadrul caruia se citeste Povestea povestilor sau Povestea p… de Ion Creanga.

Plecind de la acest eveniment, as aduce in discutie relatia dintre estetica si pornografie (reprezentari vizuale, dar nu numai, chiar si auditive, vorbe, pina la gesturi, fapte, atitudini obscene). Avem intre arta si pornografie o granita definitiva, rigida sau una relativa, maleabila? In ce masura creatiile cu caracter licentios, fie ca e vorba de teatru, film, literatura ori alt gen artistic, ar putea fi legitimate ca fenomen estetic? Care ar fi criteriul estetic si cum il confruntam cu teatrul contemporan, abundind de limbaj licentios, nuditate vizuala si trivial?

Un criteriu estetic isi afla originile in Hippias Maior si a fost reformulat de filosoful britanic Michael Oakeshott in termeni de contemplare si delectare. Daca spectatorul se erijeaza in receptor al unor reprezentari unice, aflate doar sub semnul prezentului, anistorice si irepetabile, punerea in scena si-a atins scopul estetic. In caz contrar, daca reprezentarile sint intinate de dorintele si idiosincraziile subiectului, experienta estetica nu se mai realizeaza, pierzindu-se in sfera practicului.

In plan social, satisfacerea dorintelor si a intereselor proprii fiecarui individ primeaza ("intra/ramine cine vrea"). In plan estetic, se urmareste o evadare din acest plan al dorintelor si realizarilor imediate ("intra/ramine cine poate"). Nu numai ca acest spectacol nu ajunge sa se constituie ca experienta estetica deplina si autosuficienta, dar nici nu-si propune acest lucru: "Intra cine poate, ramine cine vrea" – iata deviza sa. Intra cine si-a rezervat loc, cine a platit bilet, cine poate savura o gluma buna, dar si cine e capabil sa aiba o experienta estetica elevata, unica. Ramine, insa, cel pentru care spectacolul si-a atins functionalitatea: a ris, i-a placut, a identificat legatura dintre unele aspecte parodiate si a resimtit satisfactie, s.a.m.d. Or, acestea din urma reprezinta in totalitate deziderate practice.

Teatrul contemporan serveste mai mult practicului decit unor pretinse criterii estetice ideale. Iar vulgaritatea nu poate fi justificata estetic decit recurgind la criteriul practic, concret al satisfactiei sensibile ("imi place ceea ce vad", "ma amuza ceea ce aud").