Intre a citi si a scrie

Pe masa mea s-au acumulat, din nou, claie peste gramada, carti si ziare, pixuri si caiete, peisajul e halucinant, aluvionar si daca lipsesc doua zile din acest mediu, nu mai recunosc nimic la intoarcere, sint stingaci ca un neofit…

Ochiul ma doare din ce in ce mai tare, probabil pe masura ce se inflameaza (mi-e penibil sa ma privesc in oglinda: arat ca un maltratat). De aici, cu siguranta, si durerea persistenta de cap. Imi vine greu sa citesc, greu sa privesc prea mult monitorul. Si o dorinta acaparanta, progresiva – toata ziua! – de somn… Cred ca am racit. Ei, in situatia asta trebuie sa-mi scriu cronica pentru saptamina curenta. Scrisul, chiar si saptaminal, e un exercitiu sadic. Lectura e desfatare, scrisul –  un supliciu…

*

Am citit aseara pina tirziu Chipuri si masti ale tranzitiei, iar azi mi-am reluat lectura, fascinat de impecabila adecvare a stilului la idee, de proprietatea lui uluitoare, de concordanta intima dintre fond si forma. Texte care sint, inainte de toate, laborioase decantari ideatice. Citi de pe-aici n-ar parea, in lumina lor, decit simpli demagogi?

*

Zile de efort aproape continuu, cu somn putin, intr-o stare perpetua de surescitare. Am inventat obiective, scopuri, am motivat, am invocat cauze, am evocat circumstante, mi-am framintat mintea completind un „cadru logic", totul ca intr-un fel de transa, fara sa mai am perceptia reala a timpului. La V. trebuia sa ma prezint inca martea trecuta: n-am avut vreme sa compar nici macar in fata propriei mele identitati. Dana imi spunea, acum doua seri, ca proiectul capata la traducere un plus de prestanta. Dar se va lasa oare Bruxelles-ul impresionat de asta? Adevarul e ca m-a ulcerat infinitatea de exigente, una mai stupida, mai superflua decit alta. Conventii si rigori a caror suprema ratiune imi scapa, mai ales ca se suprapun pleonastic, se incaleca una pe alta intr-un fel de tautologie promiscua si inspaimintatoare. De ce trebuie sa mai spun, la un moment dat, un lucru dupa ce l-am formulat mai inainte, distinct? De ce trebuie sa reiau, din alt capat, mai putin relevant, o idee anterioara? Aceasta ratiune a repetitivitatii: ce rost profund are? De ce ne obliga Occidentul, inainte de a ne arunca osul rivnit, sa dezlegam atitea sarade inutile?

De ce o simpla milostenie ia forme atit de sofisticate? Dana, cu gravitatea unei absolvente de clasa pregatitoare, isi da cu parerea ca astfel se colecteaza idei. Ar exista, adica, un spirit mason, un grup lugubru de potentati intangibili, care sug din fertila noastra cerebralitate. Mai! Deci nu un umil cersetor trebuie sa ma simt, ci un filantrop generos, un altruist vast…

* 

Eugen mi-a oferit cele doua numere aparute intre timp (de la 15 aprilie) ale POLIGON-ului sau. Le-am luat promitindu-i, imprudent, ca i le voi prezenta: nu mai sint sigur ca o voi face. Sau daca da, doar ridiculizindu-le. Revista e o suma de articole preluate de pe aiurea, in pueril calcul de prestanta. Original, adica scris anume pentru acest prim numar, e, banuiesc, doar eseul lui Mihai Cimpoi despre Cantemir; si proza, cabotin onirica, a lui Ghenadie Postolache. Plus (ca era sa uit!) un articol plin de ifose, scris ca din perspectiva unei mari figuri, cu un fel de condescendenta care deconspira trufia, de Oleg Brega. Nu i-am ascultat emisiunile, nu pot impartasi entuziasmul lui Vasile Garnet intrucit il priveste. Dar ceea ce semneaza in cel de-al doilea numar al POLIGON-ului il condamna. Aerele sint un semn sigur de imbecilitate. Peste toate insa, o persistenta impresie de diletantism, de lucru facut in graba, de superficialitate. POLIGON-ul este bovaric si, la cita capacitate contabilizeaza, cel putin deocamdata, ma indoiesc sa atinga vreodata excelenta CONTRAFORT-ului.