Caută 
3 MIN
Tristeti de lector in Basarabia: cind va fi sa fie de gasita si prin librariile noastre Scurta istorie. Panorama alternativa a literaturii romane de Mihai Zamfir? Am citit, nu mai tin minte pe ce site, ca pariul autorului (sau miza – dar ce mai importa!) e sa vada ce mai spun strict estetic operele literaturii romane, cit trece, daca trece, dincoace (catre eternitate, s-ar zice!), prin grila unui criteriu asa de sever. Un pariu orgolios, nici vorba. Dar daca nu si l-a pus, de pilda, Nicolae Manolescu (atit de injust cu valorile, citeodata), atunci e musai sa vedem cum sustine Mihai Zamfir examenul de capacitate la… donquijotism.
Gindul te duce fatal la reactia alor nostri la omologare: ulcerata, cum se astepta, dar ciudat de timida, suferind de o pudibonderie in care simteai ca se convulsionau, laolalta, resentiment, servitute (travestita insa in patriotism, chipurile, atotiertator) si constiinta dureros de clara a inaptitudinii de exprimare. Am uitat sa pun in cont absenta ideilor – sarea si piperul oricarei polemici. Istoria… lui Manolescu s-a bucurat la noi de o tacere rinceda sau de comentarii „filozofice" gen: sa ne asumam conditia, sa perseveram s.a.m.d. Astea, de la una dintre cele trei, patru minti cu adevarat lucide si impecabil mobilate pe care le mai avem.
Sigur ca am fi facut o proasta figura daca saream sa ne batem punctual: e dreptul marelui critic, in definitiv, sa-i exalte pe unii, minimalizindu-i (sau ignorindu-i cu desavirsire) pe altii. Dar o discutie publica, printre intelectuali, angajind, de ce nu, si institutiile culturale de resort (Academia, Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor), discutie apropo de conditia aceasta deloc aspectuoasa in care ne-am pomenit, n-ar fi stricat deloc. Caci nu e numai o chestiune de receptare la mijloc: e si una „imanentista", tinind de natura lucrurilor. Scriam data trecuta despre ratarea unui actor, Gheorghe Grau, vedeta in tineretile sale, iar azi om fara capatii. De la onoruri la tomberon, in chiar cei douazeci de ani de independenta: cind elitele fac un asemenea traseu, iesim fatalmente din particular, nu ne mai putem crampona de conjunctural, nici un argument de circumstanta nu mai tine, problema devine, inexorabil, simptomatica, oriciti destepti s-ar gasi la guvern sa rida pe seama unei asemenea extrapolari.
Un loc comun al criticii dimbovitene de culoar (si chiar al celei de calitate uneori) e strimbarea din nas, rictusul oripilat, mimica ilustrind repulsia, atunci cind vine vorba de scriitorul basarabean si de literatura sa. Daca mai vine! Insa nu problema valorii primeaza in cazul de fata (iata ca am ajuns s-o spun si pe asta!), fiindca talentul, singur, se stie prea bine, nu face fata unei literaturi, avem nevoie si de niste ingrediente istorice si sociale, in fond de traditie. Intervievam asta vara, cu prilejul unui colocviu dedicat lui Eugeniu Coseriu, pe Eugenia Bojoga, nepoata marelui lingvist, cadru didactic la Universitatea din Cluj. Am intrebat-o cum de a fost posibil ca Basarabia sa iste un asemenea colos, parind a nu fi existat vreo premisa in acest sens. Gresesti, mi-a replicat interlocutoarea, cel putin o premisa era, si anume: scoala, aceeasi in Baltiul interbelic ca si la Bucuresti. Dupa patruzeci, odata cu venirea rusilor, acest continuum cultural s-a destramat. Ce a urmat e prea dureros si nu poate fi rezumat in citeva propozitii. Fac parte dintr-o generatie care a aflat de Blaga pe la 18 ani, de Arghezi, Negoitescu, Barbu – si mai tirziu. Abia dupa facultate l-am descoperit pe Manolescu. Aproape toata literatura romana ni s-a revelat mult mai tirziu decit o cereau entitatile noastre in formare, mult prea tirziu fata de momentele faste ale devenirii.
Nu neaga nimeni (si m-as simti mintuit sa fiu inteles corect, caci nu pledez cauza nimanui, doar, daca nu va amuza prea tare, cauza adevarului): inegalitatea valorica exista, mediocritatea celor mai multi dintre literatorii de aici e patenta, literatura pe care am produs-o in anii sovietici nu rezista decit intr-o infima parte, datorita unor nume care isi renega, cum sa spun?, intrinsec, prin scriitura proprie, arealul (cit sint de deductibili, sa zicem, Nicolae Leahu sau Emilian Galaicu-Paun din contextul in care au aparut? Aproape nici un semn, in scrisul lor, care sa le tradeze ascendenta…). Dar inegalitatea de valoare deriva, aici, dintr-o monstruoasa inegalitate de sanse si pina a persifla (cind nu afectezi judecata de valoare!), e bine sa-ti pui o intrebare simpla, cu efect antiinflamator asupra suficientei: si daca mi-ar fi cazut mie insumi un necistigator din urna sortii?
