Invatatul chinez si cercetatorii americani

Inca din cele mai vechi timpuri oamenii au bagat de seama ca un discurs ornat cu vorbe intelepte si sprijinit cu dovezi da rod bogat in mintile si inimile ascultatorilor. In timpurile mai apropiate de noi, corifeii discursului public romanesc au transformat aceasta arta in jonglerie de mare dexteritate. Nu e, deci, intimplator ca luarile de cuvint cu diverse ocazii mustesc de sapientialitate. Dintre izvoarele de intelepciune de la care se adapa alesii neamului si rasfatatii presei, doua sar cu insistenta in ochii curiosilor: fondul popular de proverbe si cugetarile calatoare venite din Orientul indepartat, pe de o parte, si lumea minunata a descoperirilor stiintifice, pe de alta parte. Despre recursul la proverbe se pot scrie multe, dar doua aspecte merita scoase momentan in evidenta, anume ca proverbul il scuteste pe individ de chinul de a fi original si ca ii permite sa se transforme in voce a poporului. In definitiv, nu e greu sa lasi impresia de arhivar al intelepciunii cind, in realitate, nu ai ceva notabil de spus, dupa cum e facil sa cazi in putul populismului proverbial, cind, in realitate, ai scapat ocazia de a te scalda in lacul intelepciunii populare. Mai mult, chiar si cine rateaza intilnirea cu vesnicia spirituala a satului are sansa de a se consola oricind cu miezoasele cugetari ale vreunui „invatat chinez".

In discursul public actual, invocarea unui „mare invatat chinez" a prins radacini sanatoase. Invataturile unui astfel de erou imaginar sint mai percutante si (scuzati fortarea limitelor) mai universale decit istetimea multiseculara a taranului roman. Exista, sa recunoastem, diferente remarcabile de atitudine si de ton intre o cugetare locala precum „nici coada fruntii, nici fruntea cozii" si o axioma „chinezeasca" de tipul „E mai bine cu rau".

Intelepciunea unui „invatat chinez" prezinta, in ochii fanilor, citeva avantaje discursive deloc neglijabile. Este exotica (tot poporeanul stie proverbe romanesti, dar numai profesionistii, meseriasii, initiatii se pricep la misterele Orientului), este multimilenara (deci mai profunda decit biata intelepciune populara romaneasca, abia multiseculara) si este, nu ?, cea mai completa. Tot ceea ce umanitatea a gindit sau nu a gindit vreodata se afla, daca ii credem pe cei care recurg la asemenea jonglerii, intre cugetarile „invatatului chinez". Are cineva nevoie de o cugetare cristalina despre cauzalitate? Nici o problema, „invatatul chinez" s-a gindit deja la asta: „Puricii ciinelui fac sa miaune pisica". Eee? Se cere o vorba inaripata despre binefacerile calmului? Iata, „invatatul chinez" a si judecat fenomenul: „Calmul cucereste lumea". Ii trebuie cuiva o vorba superioara despre josnicia calomniei? Intelepciunea „invatatului chinez" e cuceritoare: „De sus nu se aude latratul ciinilor".

In situatii-limita, atunci cind vorbitorul nu are ori nu gaseste vreme sa scormoneasca prin sine pentru a gasi o vorba de duh, e suficienta urmatoarea secventa-cheie: „Un (mare) invatat chinez spune ca…". Multimea e deja cistigata. Inteleg toti, mic si mare, tinar si batrin, prost si destept, ca nu te poti pune, asa, cu una, cu doua, cu intelepciunea atotcuprinzatoare a unui „mare invatat chinez".

Uneori, intelepciunea „invatatului chinez" trebuie sustinuta, augmentata, inradacinata cu dovezi. In acest caz intra in scena celalalt tipar tematic de succes, al „cercetatorilor americani". Ca si celebrul „invatat chinez", „cercetatorii americani" fac parte din categoria all knowing. Exista, totusi, deosebiri de esenta. „Invatatul chinez" gindeste tot despre tot, „cercetatorii americani" au know-how-ul. Unul e cu teoria, ceilalti cu practica. Unul scruteaza tariile lumii, ailalti explica mecanismele de functionare ale universului cunoscut si necunoscut. Probitatea celor doua tipuri de fapturi imaginare e atit de solida din punct de vedere discursiv, incit nimanui nu-i trece prin cap sa conteste ceea ce a gindit „un mare invatat chinez" sau sa demitizeze ceea ce au descoperit „cercetatorii americani".

Cu timpul, pe linga seniorii care au introdus in discurs bazaconiile puse pe seama unui „invatat chinez" si bizarerii descoperite, chipurile, de „cercetatorii americani" s-au aciuat tot felul de epigoni, firi slabe, lipsite de imaginatie bogata, care, din neputinta, au alterat modelul inalt de gaunosenie promovat de corifei. Asa se face ca, in discursul public din ziua de azi, in umbra imaginii nestirbite si autoritare a „invatatului chinez" atotstiutor a crescut o padure viguroasa de alti „invatati" inchipuiti, al caror prestigiu e in ascensiune: invatatul indian (sau budist), invatatul arab (sau musulman), invatatul african, invatatul afgan s.a.m.d. Tot astfel, statuia impunatoare a „cercetatorilor americani" a fost darimata si inlocuita cu alti idoli ai forului: cercetatorul scotian, cercetatorul bengalez, cercetatorul somalez si altii.

Asistam, pare-se, la desconsiderarea intelepciunii si a spiritului nou, de frontiera. Azi, cind orice destept scolit la Universitatea Wiki, cu studii aprofundate la Institutul Goagal, isi aroga dreptul la cuvint, griul nu se mai separa de neghina. Acestor inovatori ai vorbelor impanate fara rost li se potriveste bine parafraza unei vorbe batrinesti: spune-mi cu cine si despre ce elucubrezi ca sa-ti spun cine esti.