Ion Iliescu si coana Chirita

Desi am avut profesori eminenti, n-am reusit nici pina astazi sa invat cum se cuvine limba germana. In pofida tuturor eforturilor, achizitia germanei nu mi-a reusit. Citesc cu greutate, fara placere si, mai ales, rar. Imi explic esecul printr-o intimplare din junete. E vorba de o bursa Humboldt care mi-a scapat, desi aveam toate recomandarile. Odata cu acest refuz, exaltatia fata de germana a disparut. Nici macar indemnurile si farmecul iezuit al filosofului Constantin Noica nu mi-au dat energia sa perseverez. Am strabatut cu exercitii meticuloase citeva manuale. Plus cele patru de liceu. Am tradus din scriitori de limba germana (precum Kafka sau Canetti). L-am antologat pe Nietzsche. Am tinut corespondenta cu vorbitori de germana si somitati ale stiintei lingvistice. Zadarnic! Germana nu s-a lipit de mine. Si astazi am nevoie de dictionar.
Cu franceza e altceva. Lasind la o parte faptul ca orice roman stie limba lui Voltaire, printr-un talent asa-zicind nativ (Ion Iliescu reprezinta, s-a vazut de curind, exemplul cel mai fericit), am inceput sa pricep franceza din momentul in care o doamna profesoara (de o luminoasa intuitie) m-a pus sa citesc altceva decit manualul. Si mai ales sa povestesc clasei ceea ce am citit. Manualul mi l-a interzis pentru totdeauna. Bine a facut! De indata ce am renuntat la manual, bezna s-a subtiat. Am inceput s-o rup pe frantuzeste. Am inteles atunci cita dreptate are dramaturgul Ionesco. Orice manual de invatare a limbilor straine (cu sau fara profesor) e o suma de mici dialoguri de un perfect absurd si caraghioslic. Suma si caraghioslicul se integreaza, desigur, intr-un tablou mai vast, care e lumea asa cum a fost data ea de la bunul Dumnezeu, pur si simplu. Si intreaga opera a lui Eugene Ionesco atesta cu maxima limpezime acest fapt irefutabil. Lumea e, orice s-ar zice, un spectacol absurd. Ma intorc la evocare. Cu germana nu am avut un noroc asemanator. Nimeni nu mi-a luat manualul din mina. Am, asadar, competenta, nu si performanta. Stiu cuvinte, sintagme, structuri, Erlkoenig. Chiar si locul negatiei nicht in propozitiune. Dar cind ma intilnesc cu un neamt devin mut. Glumesc. Dar gluma mea ilustreaza un adevar pedagogic simplu.
Multa vreme, studiul limbilor straine s-a supus gratuitatii triumfatoare. La inceputul secolului trecut (dar si mai tirziu), inca se mai invatau (pe la casele mari) cu guvernanta. Alaturi de arta clavirului. Numitul clavir si, se intelege, franceza completau de minune educatia unui aristocrat. Domnisoara care nu strica de indata clavirul lovindu-l cu furie sub rapiditatea notelor lui Chopin ori nu putea raspunde intr-o franceza (mai mult sau mai putin aproximativa) la asalturile retorice ale amantului risca, Doamne fereste!, sa ramina fata batrina. Si, uneori, chiar raminea. De atunci, lumea s-a mai schimbat. Dar nu in sensul unei clarificari logice. Gratuitatea s-a pastrat. Mai cu seama in educatie, in aventura paideica, cu un termen la moda. Gratuitatea este, sa zicem, aspectul definitoriu al omului care isi ignora scopurile adecvate (si utile) si incearca sa realizeze in viata numai scopuri inadecvate (si inutile). Folosind, mai e nevoie s-o spun?, mijloace improprii. Am intilnit (si nu rar!) persoane care incearca sa invete franceza memorizind, in ordinea alfabetului, cuvintele din dictionar. Sau care incearca sa vina de hac bibliotecilor prin lectura inversunata a autorilor dispusi ordo alphabetica. Utila adeseori, „ordinea alfabetica” e o achizitie a scolasticii, a secolului al XII-lea mai precis. Si, daca avem puterea sa recunoastem, e ordinea cea mai lipsita de naturalete. Ingerii se impart in genuri si specii. Autorii se clasifica dupa alfabet.
De la o vreme, achizitia limbilor straine nu mai foloseste neaparat si exclusiv pentru a facilita decisivul moment al casatoriei. A iesit, oarecum, din moda si copiii nu mai sint torturati de nici o guvernanta cu distinctia dintre verbele „tari” si verbele „moi”. Ne-am apropiat de modelul lingvistic al Coanei Chirita. Faimosul personaj stie franceza (si inca intr-un chip admirabil) nu pentru ca a invatat la scoala, dintr-un manual absurd ca si profesorul, concordanta timpurilor. Stie nobilul idiom al presedintelui Chirac din scoala vietii, acolo unde rinduiala scopurilor nu urmeaza principiile pedagogiei si nici ordinea de manual. A invatat din nevoia imperativa de a-l face om pe Gulita. Omul deplin al fragedei culturi romanesti… Pentru acest motiv, in clipele de plictiseala, ca sa-mi recapat buna dispozitie, e suficient sa-mi inchipui o discutie mai taioasa, pe frantuzeste, intre Ion Iliescu si coana Chirita, intre doi francofoni entuziasti, cum ar veni.