Iov scrie un jurnal

Recunosc de la bun inceput: romanul Radacina de bucsau m-a luat prin surprindere. De la O. Nimigean asteptam un roman ludic, pretios, livresc, poate metatextual, care sa asimileze si totodata sa etaleze, borgesian, dar si histrionic, secole de literatura, musai ironic, dar, in orice caz, care sa nu mizeze pe intriga, in care epicul sa fie o conventie respectata doar pentru a fi incalcata cit mai ostentativ. Daca in primele zeci de pagini inca mai asteptam ruptura, semnalul ca incepe nebunia, joaca, mi-am dat seama la timp ca nu mai e cazul sa fiu suspicios: chiar am de a face cu un roman scris sub forma unui jurnal, care reuseste sa surprinda cu o acuratete, cu o priza la real pe care nu le-am mai intilnit in proza ultimelor decenii, drama unui personaj straniu, un intelectual ratat (social, macar), pus in situatia grea de a-si ingriji mama muribunda si de a face pace cu ideea iminentului divort.

Liviu, protagonistul narator al acestei epopei a suferintei, este genul intelectualului genialoid, doldora de carte, scriitor de talent, dar cam lenes si delasator, vertical, cu o aversiune indirjita fata de tot ceea ce ar putea aduce a compromis, dezvoltindu-si, dupa 1989, un dispret care il sufoca fata de fostii securisti, de care se loveste la tot pasul. Aceasta rectitudine morala il condamna la a esua, in plan profesional si social, iremediabil: demisionind de la catedra universitara, el se izoleaza treptat, dezvoltindu-si un fel de agorafobie, judecindu-si fara mila fostii amici care au reactionat la mirosul "ciolanului". Treptat, Liviu, cel atit de dotat, devine, din punctul de vedere al celorlalti, un parazit, un intretinut de sotie. Este pretul pe care admite sa-l plateasca pentru a-si pastra nealterate spiritul critic si stima fata de sine, pentru a se tine departe de "alinierea la retelele de succes omologate de purulenta postcomunista", cum atit de categoric se exprima.

In momentul in care ajunge in casa parinteasca si-si gaseste mama muribunda, Liviu incearca sa faca bilantul mariajului sau de 20 de ani. Acestea sint, dupa gustul meu, unele dintre cele mai bune pagini ale romanului, in care se desira povestea unei iubiri care a derapat in obisnuinta si, treptat, in dezamagire. Zelda, sotia devotata, este un adevarat erou, muncind pe brinci pentru a sustine casa si pentru a asigura minimul confort (material si psihic) de care genialitate sotului are nevoie ca de aer. Personajul are nu doar delicatetea, ci si puterea de a se darui pe care doar femeile de rasa sint capabile sa o risipeasca. Ea isi doreste, ca orice femeie, sa se simta protejata, el se vrea iubit asa cum este, in temeiul unei "infrarealitati" doar a lor; ea ii reproseaza lasitatea de a nu face nimic, el raceala si cinismul de a-l judeca si a-l privi "din afara". In orice caz, privind retrospectiv, Liviu nu se menajeaza si se judeca el insusi, tot "din afara", cu destula asprime. Se simte vinovat? De buna seama. Abia boala mamei il transforma intr-un om responsabil, pina atunci traise ca intr-un cocon care il protejase de realitatea dura. Toate acestea le intelege personajul abia atunci cind este prea tirziu, cind Zelda a decis ruptura si nu mai e cale de intoarcere.

Ca si cum nu ar fi fost de ajuns, ravasit de aceasta ruptura, de aceasta dislocare a legilor propriei realitati, Liviu ajunge in casa parinteasca si face eforturi sa se transforme intr-un infirmier ireprosabil, care lupta pentru a-si mai fura, macar pentru o zi, mama din ghearele mortii. Ceea ce socheaza in aceste pasaje (cele mai multe ale romanului) este cruzimea privirii. Nimic nu este indulcit, nimic nu este conventional, nimic nu poarta semnul unui respect care ar falsifica realitatea. O. Nimigean stie ca, atunci cind isi asuma riscul de a vizita astfel de zone, literatura are o singura sansa: sa mearga pina la capat, sa lase la o parte toate ticurile, toate conventiile de bon ton si sa prinda in arcanele textului, cu o exigenta neiertatoare, tot ce este mai viu si mai intens in real. Acesta mi se pare marele cistig al scrisului lui O. Nimigean: o duritate fara precedent in proza noastra de dupa 1990, o privire frontala, lipsita de menajamente asupra realitatii, asa cum este ea, hidoasa, grotesca, respingatoare ori suava. Secventele in care fiul isi contempla mama decrepita, fara proteza, neajutorata, in care ii face toaleta, in care o spala, o curata, ii schimba scutecele si ii oblojeste purulentele, in care ii face clisma sint tot ce s-a scris mai nemilos in literatura noastra recenta. Nu e prea mult, esti ispitit sa te intrebi? Nu e, spun eu, de vreme ce miza acestui text nu e una estetica, ci una curativa. Scriind, personajul Liviu isi asuma realitatea, cea concreta si cea care tine de propriile nevroze, propriile lasitati, ezitari. Toate aceste incercari pe care personajul nu le mai poate ocoli sint tot atitea probe: Liviu, cel de la final, nu mai e barbatul imatur, indolent, las, care amina la nesfirsit sa iasa din delasarea sa atit de comoda. El a devenit un barbat matur, a carei viata capata, in sfirsit, un sens concret: daca initial isi scuza inactivitatea prin virginitatea morala pe care dorea sa si-o conserve, acum, cind nu se mai poate altfel, el a cistigat o mare lupta: a prelungit viata mame sale. A trecut peste orice retineri, si-a invins prejudecatile, a invatat sa faca ceea ce inainte nu ar fi facut in ruptul capului si a invins. Are de ce sa fie impacat cu sine.

Suferinta este o buna scoala. Liviu se crede si chiar este un Iov. Titlul trimite explicit la acest personaj biblic, simbol al suferintei fara limite. Trece personajul printr-o situatie limita? As spune ca da. Daca pierde toate certitudinile, fie ele si provizorii, de pina atunci, cistiga in schimb ceva mult mai pretios: nu doar ca isi asista mama in aceste ultime momente, dar reuseste sa faca ordine in propria viata. Cum? Scriind acest jurnal. La final, intelege si accepta despartirea de Zelda, isi analizeaza cu asprime lasitatile, nu-si inventeaza scuze. Invata sa nu se mai menajeze. Totul este acceptat cu linistea dureroasa a celui care a trecut prin iad si stie ca suferinta indurata are puterea de a purifica. Daca Iov este un invingator (si este!), si Liviu este unul.

Iar O. Nimigean cu atit mai mult. Nu incerc sa-mi ascund entuziasmul si, in incheiere, tin sa afirm cu toata responsabilitatea: am cistigat, in O. Nimigean, pe unul dintre cei mai puternici prozatori pe care i-a dat literatura romana in ultimii 20 de ani.