Istorem sibian cu salam ardelenesc

Am strabatut Transilvania, vara aceasta, in lung si in lat. Imi era dor, in ultima vreme, de Ardeal, unde am petrecut, de-a lungul vremii, indeosebi la Cluj, clipe minunate. E in natura regateanului, cred, nevoia de a trece, din cand in cand, muntii si de a uita, fie si pentru putin timp, de miticismul moldo-vlah. Personal, nu cunosc – printre numerosii mei amici moldoveni, munteni ori dobrogeni – vreunul care sa nu aiba cuvinte elogioase pentru lumea transilvana. Cu totii merg periodic acolo pentru a respira aerul apusean, ceva mai ozonat, si pentru a regasi vechea civilizatie romaneasca europeana – asezata, cumpatata, serioasa. Un singur lucru, poate, da batai de cap regateanului aflat temporar in intervalul patriarhal al Ardealului: lentoarea (proverbiala) cu care se desfasoara aici evenimentele. Noi, „sud-esticii", suntem navalnici, agitati si, adesea, superficiali. Ca atare, incetineala transilvaneana ni se pare suspecta. Vorba lor aluneca domol, gestica se deruleaza studiat, pana si peisajele urbane sau rurale dau impresia, frecvent, a fi incremenite intr-o unica ipostaza. Pentru a nu ne simti noi insine – regatenii bantuiti de graba ontologica – anexati ritmurilor somnambulice ale Transilvaniei, facem bancuri pe seama lentorii ardelenilor. Stiti, cu siguranta, si dumneavoastra o multime. Intr-o gluma celebra, din aceasta categorie, se spune ca pana si cainii transilvani latra, apatic, o singura data: „No, ham!" As putea sa ofer zeci de exemple in care am simtit, in orasele Ardealului, ca ma misc, in postura de pieton, mai repede decat autobuzele si tramvaiele locale. Unul recent insa ma obsedeaza si de aceea il voi nara mai jos, pe scurt.

Intram, la un moment dat, intr-un cochet supermarket Billa (situat, care va sa zica, intr-o cladire traditionala, de burg medieval!) din centrul istoric al Sibiului. Cumparam doar trei sticle mici de apa minerala, fiind mai curand manati de curiozitatea intelegerii cum un magazin alimentar, prin definitie mare, functioneaza dupa rigorile unui spatiu atat de mic. Ei bine, functioneaza. Cu produsele clasice, „desfacute" pe segmente restrictive, cu doua linii de incasare, cu agent de securitate si tot tacamul. Asteptam, cam impacientati, la una dintre case. Lentoare pretutindeni, lentoare ca mod de viata, lentoare de-a dreptul structurala. Lumea foarte calma, totusi. Senzatie de filmare cu incetinitorul. Scanarea produselor celor doi clienti (din trei) aflati in fata noastra dureaza cat razboiul de o suta de ani. In sfarsit, ii vine randul barbatului care ne precede. Are numai doua salamuri in mana. Doua beep-uri prelungi si vom fi izbaviti. Ne aflam la doar doua beep-uri distanta de Nirvana. Imping, prin urmare, si eu, nerabdator, sticlele mai aproape de placuta cu notita Clientul urmator. Fatalitate insa: totul se blocheaza subit! Cu voce taraganata, dar ferma, barbatul il intreaba pe casier: „No, da’ de ce le taxati pe amandoua?" Pauza – interminabila, din punctul meu de vedere – de gandire. Tanarul casier priveste in sus cu un fel (indefinibil, pana la urma) de stupefactie linistita. Clientul interogativ continua in aceeasi nota cumva impersonala: „No, acolo zicea ca se dau doua la pretul unuia singur!" Casierul ia unul dintre batoane si il cantareste in mana vreme de cateva secunde. Ulterior, molcom, se adreseaza colegei de la casa alaturata, fluturand salamul: „No, tu, Ila draga, asta-i doi la unu?" Se opreste si cealalta banda. Toata suflarea din ingusta Billa sibiana contempla, cu mirare profunda, mezelicul buclucas.

„Apai, nu stiu, Onoriu, treba sa-l intrebi pe Horatiu." Rumoare panicata. Unde e Horatiu? Onoriu se uita la agentul de paza – si el parca adanc nedumerit – si ii spune: „No, Treboniule draga, nu meri tu sa-l aduci pe Horatiu?" „No, sigur", raspunde bodyguard-ul plin de solicitudine si se indeparteaza agale undeva spre fundal. Minutele trec. Ambele benzi sunt oprite, se asteapta, in tensiune colectiva, dezlegarea enigmei salamesti. Horatiu (manager, probabil) si Treboniu vin, finalmente, extrem de zambitori: „No, care e problema?", intra importantul personaj in chestiune. „Asta-i de doi la unu?" se intereseaza Onoriu, ridicand, a nu stiu cata oara, tubul de carne separata mecanic in aer. Horatiu ezita. Studiaza profesionist batonul si, fara un cuvant, il ia, disparand, domol ca un nor de vara, inapoi in depozit. Nu mai trec chiar minute, dar eu, acasa, tot as fi avut ocazia sa beau o cafea in acel interval. Se intoarce Horatiu victorios: „No, avem oferta de trei la pret de doua." Onoriu clatina din cap oarecum mustrator si ii graieste clientului salamofil: „No, vedeti, am taxat bine. Este cu trei la doua, nu cu doua la unul." Barbatul accepta, concesiv, eroarea: „Apai, n-oi fi vazut eu cum treba." Onoriu, aparent impacat cu resemnarea clientului, adauga: „No, se mai intampla. Acum ce facem? V-am taxat doua. Va mai dam unul la oferta sau va fac alt bon si achitati numa’ unu’?" „Te rog, Doamne", strigam, implorator, in carcasa fumeganda a forului meu interior, „fa sa vrea si al treilea salam si sa nu fie necesar un bon nou! Iti promit sa nu ma ating niciodata de salam din carne separata mecanic, in zi de post ori in zi de frupt! Ai mila, Doamne!" Barbatul s-a scarpinat indelung pe occipital, dupa care a spus eliberator: „No, apai, aduceti-l si pe al treilea. Si al din urma o fi al dintai!" („Multumesc tie, Doamne! Multumesc, multumesc, multumesc!"). Treboniu  a adus, usurel-usurel, si batonul gratis.

Cand nu mai asteptam nimic de la viata, casierul m-a salutat amabil – „Buna ziua!" -, sugerandu-mi ca mi-a venit randul. L-am privit cu ochi umezi, recunoscatori, de parca tocmai mi-ar fi aruncat o bucata de salam, pe care as fi prins-o, intre colti, inca din timpul planarii gravitationale. Am raspuns linistit: „No, ham!"