Istoria uritului

Dupa succesul cu Istoria frumusetii, iata ca, dupa aproximativ un an, editura Rao ne ofera, in oglinda, o noua bucurie, editind Istoria uritului, aparuta sub ingrijirea lui Umberto Eco, in traducerea Oanei Salisteanu si Anamariei Gebaila. Cele doua volume monumentale incearca sa reconstituie o istorie a ideilor estetice de-a lungul timpului. Daca pentru frumusete avem definitii cu duiumul, uritul a fost definit cel mai adesea drept opusul frumosului. Analizate de-a lungul civilizatiei occidentale, cele doua istorii au trasaturi comune, iar in arta ele sint greu de separat intotdeauna la fel de net, date fiind gusturile schimbatoare si oricum impartite ale publicului.

Despre unele epoci nu ne-au mai ramas decit marturii artistice, iar in cele mai noi regasim si poeme sau texte filosofice, dar sint diferente mari de apreciere de la o civilizatie la alta, de la un continent la altul. Este greu de exprimat in concepte occidentale civilizatia chineza sau cea indiana, bunaoara. In general, frumusetea inseamna proportie si armonie, dar si acesti doi termeni sint greu definibili, schimbindu-si intelesul de atitea ori in istorie. Probabil ca ciclopii, de pilda, considerau drept foarte uriti oamenii cu doi ochi.

Cum spunea Voltaire in Dictionar filosofic, daca intrebi un broscoi ce este frumusetea, ti-o va indica pe femela lui… De asemenea, Hegel, in Estetica sa, scria ca "Poate nu chiar fiecare sot pe sotia sa, dar oricum fiecare logodnic pe logodnica sa o considera frumoasa, frumoasa in mod exclusiv; iar daca gustul subiectiv pentru aceasta frumusete nu are nici o regula fixa, este un adevarat noroc pentru ambele parti". Apoi, de multe ori criteriile pentru a decreta ca ceva este frumos sau urit nu erau doar estetice, ci si politice sau sociale. De asemenea, banul poate de multe ori cumpara frumusete, schimbind – cum arata Marx in Manuscrisele economico-filosofice – toate deficientele in contrariul lor. De aceea mai toti monarhii sint pictati frumos, grandios, de catre pictori prea supusi.

Desi se spune ca frumosul si uritul sint in ochii privitorului, au existat incercari de a defini aceste concepte in functie de un model stabil. Cele mai multe au asezat omul ca model si norma a perfectiunii. Cum spunea Nietzsche in Amurgul zeilor, "Omul in fond se oglindeste in lucruri si considera frumos tot ceea ce ii rasfringe chipul… Uritul este inteles ca un semn sau ca un simptom al degenerescentei… Orice simptom al istovirii, al ingreunarii, al imbatrinirii, al oboselii, orice forma a non-libertatii, cum ar fi convulsia sau paralizia, dar mai ales mirosul, culoarea, forma disolutiei, a putrefactiei, toate acestea stirnesc acelasi tip de reactie: «urit» ca judecata de valoare… Ce uraste acum omul? Fara indoiala uraste amurgul propriului sau model" (Prefata, p. 15). Probabil ca si celelalte entitati procedeaza in mod asemanator, adica narcisist.

Pentru Sfintul Toma de Aquino (vezi Summa teologicae I, 39, 8), frumusetea era data de armonia proportiilor, luminozitate si integritate. Uritul insemna disproportie, intunecime, imoralitate, toate "festele naturii", toate tipurile hibride. Deci s-ar putea spune ca uritul este pur si simplu opusul frumosului si se schimba odata cu evolutia acestuia din urma. In acest caz, o istorie a uriteniei s-ar plasa ca o contrapondere simetrica a unei istorii a frumusetii.

Prima Estetica a uritului a fost elaborata de catre Karl Rosenkrantz, in 1853. El face o analogie intre urit si raul moral. Uritul este "Infernul Frumosului" sau poate o eroare pe care frumosul o contine. Oricum, orice estetica este obligata sa abordeze si conceptul de urit. Si totusi, chiar in antologia lui Rosenkrantz se sugereaza o autonomie a uritului, acesta fiind mult mai bogat si mai complex decit o simpla replica a frumosului. Sint, astfel, analizate lipsa formei, asimetria, dizarmonia, slutirea, diformitatea, slabiciunea, banalitatea, lasitatea, arbitrariul, grosolanul, moartea, groaza, stupiditatea, delincventa, spectralul, demonicul, vrajitoria s.a. Cam multe pentru un simplu antonim al frumosului…

La polul opus, se considera frumos tot ceea ce este gratios, placut, atragator, delicat, delicios, armonios, fermecator, incintator, splendid, fascinant, fabulos, magic, mirabil, valoros, spectaculos, sublim, superb s.a. Dar uritul se poate insinua si in spatii atribuite in mod traditional frumosului, cum ar fi lumea basmului, a fantasticului, a magiei. Aici apar multe lucruri respingatoare, cutremuratoare, odioase, de cosmar, revoltatoare, fetide, oribile, abominabile, odioase, grotesti. Apar personaje scirbavnice, monstruoase, scirboase, spurcate, indecente, hidoase, murdare, inspaimintatoare, abjecte, oripilante, nesuferite, dezgustatoare, repulsive, ignobile, schimonosite s.a.m.d.

Aproape toate sinonimele adjectivului "urit" implica o reactie de dezgust, repulsie, oroare si teama. Aici lucrurile stau si nu stau diferit de la o cultura la alta (de exemplu, la unele popoare prin rigiit se multumeste pentru masa), putind vorbi, cred, despre un "urit obiectiv, universal". La fel cum frumosul provoaca "placere in absenta interesului" (Kant), si uritul provoaca neplacere intr-un mod as spune neconditionat. Umberto Eco face distinctie intre manifestarile "uritului in sine" si manifestarile "uritului ca forma", inteles ca "un dezechilibru aparut in raportul organic dintre parti si intreg" (p.19), cele doua tipuri de manifestari provocind emotii diferite. Uritul artistic este considerat un urit al formei, reprezentarea artistica putind sa "mintuiasca" orice forma de uritenie, maiestria artistului incarcind-o de reverberatii ale frumusetii.

Sint, astfel, identificate trei fenomene distincte: uritul in sine, uritul ca forma si reprezentarea artistica a amindurora, al treilea dind marturie pentru primele doua. Esteticienii ar trebui, insa, in teoriile lor, sa tina mai mult seama de variabilele individuale, de ideosincrazii si chiar, la limita, de aprecieri sau comportamente deviante. Sa urmarim, deci, aceasta Istorie a uritului cu toata atentia, pentru ca manifestarile uriteniei sint extrem de variate, induc reactii si comportamente dintre cele mai diverse, ducind chiar la devieri extreme. Cum declamau vrajitoarele din Macbeth, "Frumosul e urit si uritul e frumos"…

Aceasta carte este continuarea precedentei Istorii a frumusetii. Fragmentele scrise de diferiti autori, cit si ilustratiile sale deosebite traseaza, cum arata Umberto Eco, "un itinerar surprinzator, de aproape trei mii de ani, printre cosmaruri, temeri groaznice si iubiri, in mina cu sentimente induiosatoare de compasiune, iar refuzul diformitatii se insoteste cu extazuri decadente in fata celor mai seducatoare violari ale oricarui canon clasic. Printre demoni, nebuni, dusmani infricosatori si prezente tulburatoare, printre abisuri ravasitoare si diformitati care ating sublimul, freaks si morti vii", descoperim un parcurs iconografic pe cit de vast, pe atit de surprinzator. Dupa atitea delectari asupra diferitelor incarnari ale uritului, cartea se incheie cu un apel la compasiune. In cuprinsul sau intilnim uritul din natura, uritul uman, fizic si spiritual, o succesiune de ilustrari la capatul careia poti exclama nedumerit: "Cit de frumos e uritul!".