Judecatorul poet

Paradoxal, dar meseria de judecator i se potrivea poetului ca o manusa si cred ca i s-ar fi potrivit oricare dintre meserii. Amicul meu, Augustin, isi aprinse pipa umpluta cu tutun marinaresc si, pufaind, continua: prin anii ’50, condamnarile la moarte curgeau girla si judecatorul nostru nu mai prididea sa le semneze. In sala tribunalului era frig. Aburi densi ieseau atit din dintii celor ce asteptau condamnarea la moarte, cit si din gura celor ce semnau sentinta. Judecatorul suferea de frig la miini si-si puse manusi imblanite. Semna condamnarile la moarte cu manusi pe miini si in palton. Ochelarii lui fumurii cu mai multe dioptrii scrutau fata condamnatului, buzele subtiri si palide rosteau din trei in trei minute acelasi cuvint, cu un suris rece si neiertator, si acest cuvint era: Moarte! Inculpatii il ascultau cu sufletul la gura si privirea infrigurata ce se izbea de lentilele lui groase, trecind citeodata si dincolo de sticla fumurie, razbind pina la acea sclipire crunta, dar nu lipsita de inteligenta.

Sala tribunalului aducea cu un imens hambar si de dincolo de geamuri razbatea nechezatul unui cal sau zgomotul unui motor care pornea greu din pricina inghetului de-afara. Sentintele totusi mai alternau din cind in cind; in loc de cuvintul "Moarte", poetul rostea "Condamnat pe viata". Apoi judecatorul dadea la o parte vraful de hirtii din fata sa si raminea pe ginduri. Cu un scris marunt, taios, asternea pe hirtie un poem abstract despre oglinzi si stele, despre o lume dincolo de timp si spatiu. Ochii sai verzi, ascunsi dupa lentilele grele, priveau pe fereastra fulgii mari ce cadeau dintr-un cer de culoarea plumbului peste suprafata neteda a unui patinoar aflat in dreapta tribunalului.

Poetul se trezea din visare, buzele sale subtiri si albe se faceau si mai subtiri, si mai albe, stringea poezia intr-un dosar, apoi revenea la vraful cu sentinte, semnind apasat, nervos si rostind rar, sacadat, de la inaltimea unei orgi intergalactice, numele victimelor si condamnarile: "Pe viata", "Sentinta capitala". La ora doua, poetul-judecator parasea tribunalul cu o mapa sub brat si, inalt, subtire, cu un pas sprinten, se indrepta spre casa. Acasa il astepta familia: sotia si patru copii. Judecatorul se aseza in capul mesei, isi turna un pahar de vin si isi infunda nasul in farfurii, ca si cum si l-ar fi infundat intr-un dosar gros, vechi, consistent. Impunea la masa o liniste de mormint. Cum de se potrivea meseria de judecator cu vocatia lui artistica ramine pentru multi o enigma.

Ma intreb, spuse Augustin, suflind fumul pipei peste masa, oare meseria de calau sau de hingher s-ar potrivi cu cea de poet? Calaul este, in fond, un slujbas, el executa ordinul. Cel care hotaraste este judecatorul. Care dintre ei este mai vinovat in fata lui Dumnezeu? Calaul nu este altceva decit o masina de carne care produce moarte. O mina care decapiteaza sau o mina care sugruma. Contactul permanent cu victima (materia prima sortita mortii) ii confera o anume intelepciune si-l inconjoara cu straniu mister. Judecatorul, in schimb, se substituie in mina a destinului. El este cel care ridica primul piatra. Cunoasterea lui este mai sintetica, el clasifica si gloseaza cazurile. Intre el si victima se interpune vraful de dosare. Judecatorul este un calau de sertar. Rimbaud a fost negustor. François Villon – hot la drumul mare. Inchipuie-ti un alt poet care ar fi fost calau! Shakespeare, de pilda. Sau Eminescu. Ti-l poti inchipui pe Eminescu calau? Sau pe Bacovia? Eu, nu.

In paranteza, trebuie spus: scriitorul este judecatorul si calaul – personajele sale. Si cum personajele sale sint viata sa, el este propriul sau judecator si propriul sau calau. E drept ca un calau literar. In fata hirtiei, scriitorul nu are Dumnezeu. In ochii celui de sus, el pacatuieste la fel de mult ca si Lucifer. In cazul in care exista Judecata de apoi, scriitorul va primi pedeapsa maxima: caderea in bezna. Sufletul lui se va contopi cu neantul. Caci el a pacatuit. Tinzind la conditia de Dumnezeu.

Sfirsitul poetului judecator a fost crunt. Retras intr-un orasel de munte din Ardeal, poetul ducea o viata anonima si linistita. Zilnic putea fi vazut plimbindu-se meditativ pe strazi laturalnice, la orele cinci seara. Dezastrul s-a produs imediat dupa evenimentele din Decembrie ’89. Doi barbati mascati au patruns in noaptea de Craciun in locuinta lui de pe strada Karl Marx, l-au luat din asternut in camasa de noapte, sub privirea ingrozita a sotiei Klara, l-au scos in curtea inconjurata cu un zid inalt din caramida; judecatorul tremura din toti rarunchii, l-au tirit linga magazia de lemne si acolo l-au hacuit ca pe un ciine. Cineva i-a intins o pereche de manusi de piele, un altul i-a pus pe cap roba de judecator. A fost improvizat si un birou dintr-un trunchi de copac.

Judecatorului i s-a pus in fata o coala alba de hirtie si o pana de gisca. Muindu-si pana in propriul sau singe aflat intr-o calimara, judecatorul a semnat, pe un ger de 33 de grade Celsius, ultima sentinta: condamnarea sa la moarte. Executia a fost scurta. Un ciorap de nylon l-a inaltat la o jumatate de metru de pamint si picioarele slabe ale judecatorului s-au zbatut mult timp in aerul intunecat al noptii. In timp ce ciinii din cartier urlau lugubru la o luna rosie ce-si arata tigva dupa niste nori grosi si negri, doua miini curatau gavanele sinistre ale judecatorului de cheaguri de singe si carne. In locul ochilor stralucira in noapte doua monede metalice, simbol al vinzarii fata de putere si al avaritiei sale. In locul limbii, care atirna peste gulerul alb al camasii, i-au pus o bancnota de cincizeci de lei. Urechile judecatorului au fost retezate de la radacina si agatate cu ata de poarta. Sub ele a fost gasita o inscriptie: "Cei care au ascultat dupa usi sa asculte".

Judecatorul a fost, deci, judecat si el. A fost o judecata dreapta? A pierit de mina oamenilor sau de mina destinului?

Sint autori care-si hranesc personajele cu carne. Altii care-si tin personajele la post negru. Personajele lui Kafka sau ale lui Dostoievski par a ispasi o Judecata vesnica. Chinul lor launtric nu cunoaste masura omeneasca. Ele cad prada propriei lor constiinte.

Orice judecator maninca din carnea victimei sale. Intre realitate si literatura nu e decit un pas: o coala de hirtie.