Jurnal de la Dorna

Sambata, 14 iulie, evadez din Iasi spre Vatra Dornei. La ora 9, in Iasi sunt deja 25 de grade si transpir prin toti porii. La Dorna – soc termic: in casa sunt 18 grade. Ma ia cu frig. Pun toate cele pe mine si abia tarziu, sub plapuma, ma incalzesc. Doamna M., gazda mea, e aproape aceeasi. Au trecut, totusi, trei ani si peste ea. Si casa e aproape aceeasi. Realizez faptul ca e prea umed, totusi, pentru mine. Presiunea atmosferica ma omoara. Trec norii prin oase, bate vantul prin nervii mei. Citesc toata dupa-amiaza. Aici n-am radio, n-am televizor, n-am internet. Spre seara, stau cu doamna M. in balcon, la o cafea si-o tigara, cand incepe, brusc, vijelia. Copacii se-ndoaie, vorba poetului, "cu crengile la pamant". Doamna M. imi povesteste cum a cazut, la o alta furtuna, un copac. Si cum batrana ei mama a prevazut aceasta prabusire. A doua zi s-a prabusit si ea, a trecut dincolo. Ii sugerez ca-i vorba de o premonitie, dar doamna M., extrem de pozitiva, zice: "nu, copacul era foarte batran, avea radacinile la suprafata, trebuia sa cada… Mai sunt cativa copaci uriasi si batrani, o sa-mi darame casa, o sa ma trezesc cu ei in cap…" "Si de ce nu-i chemati pe cei de la Citadin sa-i taie?" "Nu pot, m-am obisnuit cu ei, fac parte din viata mea. Cum sa-i taie?!"

Citesc toata ziua Vasile Andru, fac insemnari. Pe Andru il vad din aceeasi familie cu Mircea Eliade si I.P. Culianu. Cu Eliade, cel putin pana in momentul cand acesta renunta la a deveni misionar si practician al hinduismului si se multumeste cu ipostaza de observator si exeget al practicilor si doctrinelor religioase. Si Andru trece prin India – dar pe unde nu trece? -, devenind un doctrinar si un misionar al isihasmlui si filocaliei. Intre cei doi sunt, in continuare, asemanari si deosebiri. Eliade a trait experienta indiana la varsta primei tinereti, cand anumite hotarari pot fi luate sub impulsul adrenalinei. Andru, dimpotriva, a avut acces la India in anii primei senectuti, dupa ce isi forjase si isi consolidase convingerile, provocarile. Eliade se dedica literaturii doar vara, in restul anului fiind absorbit de invatamant si de cercetare. Andru, cum marturiseste undeva, nu poate scrie lieratura decat la Bucuresti, unde, in ultimele decenii, s-a aflat pentru putina vreme, in rest peregrinand prin lume. Proza lui Eliade este transparent autobiografica. Tot asa si a lui Andru. Amandoi au o anume serenitate, sunt atasanti in relatia cu publicul. Desi mici de statura si – cum sa zic? – niste sfrijiti, au charisma, ii insoteste o aura contaminanta. Chiar, fiecare dintre ei s-a insotit de vreo doua ori, cautandu-si "jumatatea" ideala. Mai mult decat pe Eliade, pe Andru il defineste surasul. Surad, deci exist se cheama aceasta cea mai recenta carte a lui, o antologie de interviuri, marturisiri, autodefiniri. Le citesti si tu cu un suras. Simptomatic, dupa o conferinta la Radauti, la care participase si tatal lui, ajuns acasa, in Musenita natala, tatal, in prezenta mamei  – amandoi nonagenari – il intreaba pe fiu: "Ce le spui tu oamenilor de te asculta cu atata atentie?" "Le spun cum sa traiasca frumos si mult." "Si de unde, de la cine ai invatat tu asta?" "De la voi." La care mama – observa Vasile – surade usor, adanc multumita, fara alt comentariu. Nici nu era nevoie.

Ieri dupa-amiaza, in  oras, cu taxiul ADRIAN, cum scrie pe cartea de vizita, pe care mi-a si oferit-o. Ocolim orasul, pe traseul cel mai lung, ca sa ajung la o pizzerie, unde am fost si-n urma cu trei ani. De la un chiosc imi cumpar reviste, dar inca inainte de-a spune ce vreau, chioscarul mi le pune in brate: 22, Dilema, Romania literara. Sunt, pe cat de surprins, pe atat de flatat. Cum de m-a ghicit?! Pe drum, conversatie cu taximetristul. Fost pompier militar, pensionar acum, are si el "o mica afacere". Un barbat zdravan, de vreo 55 de ani. Fumeaza, bea o cafea pe zi, nu suporta alcoolul. "M-am obisnuit asa, nici cand nu eram de serviciu n-aveam voie sa bem, pentru ca in orice clipa puteam fi chemati la un eveniment. Doar la Revelion beam o jumatate de pahar de sampanie." "O jumatate?!", ma minunez eu. "Da. Poate ca unora le-a fost greu, dar mie mi-a fost usor." Nu stiu cum, discutia ajunge la Revolutie. "La Revolutie? Pe 16 decembrie eram de serviciu, cand m-a sunat comandantul. Asculta ce-ti spun, esti barbat? m-a intrebat. Esti in stare sa asculti un ordin? Stai jos, sa nu cazi. si mi-a spus un cod, codul care insemna "stare de razboi". Am crezut ca lesin, tremuram ca varga, bine ca nu m-a vazut nimeni. Asa ceva nu mai auzisem: "Stare de razboi!" Desigileaza aparatul de radio!, mi-a mai spus comandantul. "Aparatul era sigilat?", ma mir eu. "Da, era pus pe un singur post, Radio Bucuresti, ca sa nu ascultam Europa libera, Vocea Americii… Imparte munitie de razboi!, mi-a mai spus. Dar, cand a inceput nebunia cu teroristii, eu m-am trezit cu paza militara la poarta. N-aveam voie sa fac nicio miscare. Asa am aflat ca noi, pompierii militari, impreuna cu militienii, eram "teroristi"! Datorita dezinformarii, manipularii media, de asta au murit atatia oameni nevinovati…" Si cand sa intram mai adanc in Revolutie, tocmai am ajuns la destinatie. Continuarea – anul viitor.

Comand o ciorba radauteana, pe care o inghit pe-ndelete, tragand de timp. Consistenta, ciorba. Imi amintesc de "32", dintr-un documentar englezesc, vazut pe Discovery. Numai englezii pot face asa ceva: o reintoarcere in timp a unor oraseni de astazi, care accepta sa traiasca, la un castel, ca pe la 1830 (parca). Vreo 30-40 de "nebuni", barbati si femei, de toate varstele, imbracati de epoca si trebuind sa respecte intreg ritualul de-atunci. La sfarsitul fiecarei zile dadeau sama ce-au facut in ziua respectiva. Totul pe baza de libera asumare si completa sinceritate: cine nu respecta tipicul era insemnat cu tibisirul, in perspectiva (groaznica) de a fi eliminat din joc. "Dar 32?", intreba, la un moment dat, profesorul. "Numai 31", sau "27", sau" 29", venea raspunsul. Nu stiam ce inseamna "32", nu vazusem filmul de la inceput. Pana m-am lamurit: 32 de mestecaturi, de masticatii ale fiecarei imbucaturi erau garantia, in epoca, a unei digestii optime. Stau prost cu digestia, dar la o ciorba, fie si radauteana, e imposibil sa mesteci o imbucatura de 32 de ori…

Simt cum ma dezintoxic. Eram rob internetului si televizorului. Aici, fara calculator-televizor-radio, fara stiri si comentarii, in primele zile a fost ca si cum mi-ar fi lipsit tigara sau cafeaua. Apoi, am inceput sa ma obisnuiesc. Am inceput sa-mi revin. Am redescoperit savoarea conemplarii (naturii) si provocarile introspecTiei. Am inceput a scrie (cu pixul!) acest jurnal (mi-am pierdut, de cativa ani, obiceiul) si mi-am descatusat izvorasul liric. Nu mai am obsesia articolului saptamanal. Nu mai am patima politicului. Va fi suspendat Basescu? Bine. Si daca nu va fi suspendat, n-o sa ma sinucid, asa cum a anuntat c-ar face-o DAD. Cum ai putut scrie asa ceva pe blog, DAD? Viata ta depinde de un politician? Este "dictatura„ (!!!) atat de cumplita, incat sa te sacrifici? Cumplita a fost pe vremea lui Dej sau a lui Ceausescu, cand si-a dat foc acel tanar, pe partia de ski de la Brasov. Insuportabila a fost ocuparea Cehoslovaciei, in 68, de catre "armate prietene", cand si-a dat foc Jan Pallach. Atunci acest sacrificiu suprem avea un rost, atragea atentia lumii asupra conditiei (in)umane din lagarul communist. Dar acum?

Pe strada, o tanara doamna, mica la stat, carandu-si, intr-un rucsac ca un samar, in fata copilul (destul de mare, o depaseste cu un cap), in spate bagajele. Cocarjata, dar in pas vioi, isi duce (ca o magarita?) dulcea povara. Cum sa nu iubim femeile?!

O vrabiuta facand slalom printre ostretele gardului. In mesteacan, o cotofana, sarind din Creanga-n Creanga. "Ei, las-ca te dibuiesc eu, farmazoano!", ar zice Pasari-Lati-Lungila.

In Dilemateca (iulie), o intrebare: "Ce placeri vinovate aveTi?" Liviu Antonesei se declara un hedonist si socoate ca „nimic din ceea ce imi place mie nu e vinovat". Intre altele: consumul de alcool, fumatul, romanele poliTiste (aici da exemplul lui Valéry, care-si inchiriase un apartament in Paris, de gura nevestei si de frica reporterilor, spre a nu fi deconspirat ca citeste policier-uri). La "placeri nevinovate", L.A., curajos, trece si „amorul liber„. Nora Iuga se recunoaste, cum o stim, o freudiana, care scrie cuvantul PLACERE cu majuscule. Dintre placerile vinovate isi aminteste, din copilarie, cum infigea un bold "intr-un muscoi", apoi trecea boldul printr-o radiera si-l facea ventilator… Antoaneta Ralian aminteste, intre placerile vnovate: „adulterul, tigara fumata de elev la closet, sexul pe furate, pe bancheta din spate a masinii, chiulul de la indatoriri, mica orgie neprevazuta". Un raspuns plin de umor este cel al lui Razvan Popescu: „Simt o imensa placere cand mananc ciocolata copilului (…) Ma bucur cand imi bat nevasta, nu des, dar exemplar ( …) Scriu cuvinte de dojana pe gardul iubitului iubitei mele, blchez intre etaje liftul iubitului altei iubite (…) Il salvez pe nenorocit exact in clipa in care pot sa-l tai in doua. Pe urma merg la un preot scund si ma laud."

Dar daca mi s-ar pune mie aceasta intrebare, ce-as raspunde? Poate asa?

Camere reci, ca intr-o ghetarie, / desi e vara – si e sus plafonul / de nori. Iar pe pereti flori mov de igrasie – / De-acum, iubito, eu prefer balconul.// Tu zici ca si-nlauntru este bine, / Dar ma scufund ca-n mari, cu batiscaful. / Moluste, caracatiti vin spre mine / sa ma cuprinda. Si e ud cearsaful. // Ma latra cainii tai flocosi. Si mate / gheare isi scot, ca in savana puma. /Nu-i chip sa sugi din donitele-tate, / ca iei copita-n bot, de numa-numa…// Ti-am distilat figuri de stil, eseuri / si-am dus pe-nalte culmi oximoronul, / dar tu-mi servesti un surogat de E-uri – / de-aceea, cum spuneam, prefer balconul… (Va urma)