Jurnalul unei menajere

Iata ca, la 20 de ani de la schimbarea la fata a estului european, a aparut si primul roman (dupa stiinta mea) al emigratiei liber-consimtite in Eldorado-ul vestic. Autoarea, Claudia Partole, vietuieste la Chisinau si-mi era oarecum cunoscuta, fara sa fi citit vreun op de-al dumneaei, datorita proastei circulatii a cartilor (si a orice) intre cele doua maluri ale riului despartitor. Pentru un scriitor, cel mai bun test de stapinire a unei limbi – fie chiar limba materna – este proza, nu poezia. La inceputul anilor ’90, cind am trecut, peste poduri de flori, pe celalalt mal al Prutului, ceea ce m-a frapat a fost jalnica stare a prozei basarabene. Daca o poezie, datorita economiei de cuvinte si de spatiu, o puteai parcurge, totusi, de la un capat la altul, in proza era imposibil sa citesti fie si o schita, darmite vreunul din romanele-fluviu care indoiau rafturile librariilor din Chisinau. Fracturarea contactului cu limba romana, vie si literara, a mentinut proza basarabeana, impanata cu arhaisme si regionalisme, la un nivel de la inceputul secolului XX. Daca scriitorii tineri, formati dupa ’90, se situeaza la nivelul optim al literaturii romane actuale, cei din generatiile mai vechi sint marcati de anumite stereotipuri, obisnuinte, reminiscente, ticuri de limbaj ce-i particularizeaza (negativ) aproape iremediabil.

Nu stiu cum sint celelalte scrieri (eseuri, poezie, proza, teatru), cert este (pentru mine) ca, prin Jurnalul menajerei, Claudia Partole a dat lovitura. Jurnalul… este abia al treilea (sub)titlu, inscris discret, pe coperta interioara, cartea numindu-se Viata unei nopti sau Totentanz. Fiecare dintre (sub)titluri are semnificatii multiple si acoperire in text (presupun ca autoarei i-a fost greu sa renunte la vreunul). Primul dintre ele desemneaza timpul marturisirii (o noapte de veghe la capatiiul unei moarte), dar si timpul trairii (spre a prelua o formula "clasicizata" a lui Eugen Simion), o acolada care cuprinde aproape toata existenta marturisitoarei, propria-i devenire, in pandant cu "devenirea" republicii de peste riu de la conditia de vasalitate ruso-sovietica la libertatea, totusi limitata si deruta(n)ta, de dupa prabusirea URSS. Totentanz vrea sa sugereze ca totul a fost/este un Dans macabru, ca-n celebrul tablou al lui Holbein cel Tinar, unde moartea (ciuma) o invita la un ultim dans pe viitoarea victima. Jocurile de lumini si umbre ale noptii de veghe, proiectiile spectrale, deruta, frisoanele de spaima ale tinerei menajere, aflata (brusc) in intimitate cu moart(e)a, se rasfring nu doar asupra propriei biografii, ci asupra unei intregi societati, a unei "tari" obligata sa execute, la nesfirsit parca, un dans macabru. Spectrul Imperiului de la Rasarit violenteaza existenta chiar si dupa (relativa) eliberare, eliberarea de obsesia raului fiind cea mai dificila. Ca si de un "bine" dat cu lingurita, ca un medicament care, daca nu ajuta, nici nu dauneaza.

Reflectii amare, crude, sfisietoare, un fel de revolta-n genunchi puncteaza Jurnalul menajerei. Republica Moldova, Basarabia insasi pare a fi, prin extensie (sugereaza autoarea), o menajera, angajata cind la Rasarit, cind la Apus, miluita si tombata de colo-colo, dispretuita si "mingiiata", dupa necesitatile si hachitele celor mai bogati si mai puternici. "Ca intr-un carusel, dupa o rotire vertiginoasa, am fost pusi pe pamint si imbrinciti: «Poftim, sinteti liberi!…». Cistigarea libertatii accentuaeaza drama optiunii, pierderea identitatii: «Oare cine sintem cu adevarat? Noi, care un secol si mai bine am fost rupti de la matca strabuna si amestecati cu strainii, cine sintem ? Ce-a mai ramas din singele nostru?»".

O frustrare identitara (sociala, profesionala, morala; nu si etnica, menajera afirmindu-si peste tot, cu superbie, romanitatea) suporta si personajul narator care, dintr-o actrita de succes la Chisinau, ajunge, odata cu destramarea teatrului unde juca, menajera, bucatareasa, ingrijitoare de copii sau de batrini in Italia. Partea tare a Jurnalului… se afla tocmai in developarea acestei menajerii, a comunitatii moldo-romanesti din Peninsula. Acuitatea scrierii, potentata de relatarea la persoana I, iti da impresia ca autoarea insasi a fost acolo, in acea lume devalmasita, bulversata, disperata, tandra si cooperanta (in zile festive), dar gata sa se sfisie cind e vorba de a-si cistiga piinea cea de toate zilele.

Tirgul de "fete" din Valea Plingerii sau locul pasilor pierduti (sarcasmul, autoironia, hazul de necaz sint si acolo la ele acasa) e ca un tirg de vite, un obor unde proxeneti si codoase isi cauta marfa, care va evolua pe "soseaua de centura" sau in stabilimente bine mascate (cu voie de la politie). Menajera, spre deosebire de alte femei, disperate sau doar prostite, rezista ofertei de a se prostitua, acceptind munci penibile, care ii mentin, totusi, sentimentul demnitatii. Puritatea unei iubiri, fie ea interzisa, pentru un preot catolic, rasfringe peste aceasta "Vale a Plingerii" speranta ca nu e totul pierdut.

Claudia Partole orchestreaza contrapunctic aceasta simfonie patetica. Optiunea pentru Jurnal (chiar pentru jurnal in jurnal, intre care Jurnalul unei tirfe) ii ofera varii posibilitati de exprimare, cu pagini de proza pura, insertii aforistice, comentarii la diverse opere (religioase, muzicale, literare, politice), poezii, intercalate ca un respiro intre doua descinderi in tenebrele exilului, dinlauntru sau dinafara. Cam peste tot afli fraze memorabile, demne de pana unui scriitor moralist. Doar un exemplu: "Simteam privirea blinda si neiscoditoare a Mintuitorului. Uitindu-ma indelung la El, am simtit o durere sfisietoare in palme si in calciie. Parea ca ma dor si pe mine cuiele batute in bratele si in picioarele Lui".

Fluiditatea lecturii este obturata, totusi, de unele ezitari, declicuri lexicale si de topica, de care autoarea inca n-a reusit a se debarasa. Un redactor de carte bun cunoscator al limbii romane le-ar fi putut lesne corecta sau elimina, astfel incit acest roman, captivant si caracterizant pentru arealul romanesc, sa aiba o nestinjenita acuratete literara.