La casa lui Zaim

Numele lui Felix Aftene l-am auzit rostit, pe la mijlocul anilor 90, cu o oarecare evlavie, pe terasa lui Zaim, unde, la fiecare sfirsit de saptamina, se aduna cite o ceata pestrita de artisti ca sa puna Iasul la cale. Ca un adevarat amfitrion, Zaim se aseza in capul mesei, innodind si deznodind firul conversatiei, zdranganind, daca era nevoie, cu furculita in paharul de cristal, pentru a chema lumea daca nu la un consens, atunci macar la meditatie, sau, lovind cu putere pumnul in masa, pentru a pune capat, odata si pentru totdeauna, unor dispute pornite de la zero ce tindeau insa sa atinga infinitul. Si, pina la urma, chiar il atingeau. Veneau acolo si un Val Gheorghiu, imbracat intr-o tinuta ce-l facea sa semene cu Pasadia, veneau si pictorul Traian Mocanu, Nelu Ganju, citeodata si Dragos, Tofan, regretatul Stelian Baboi, nea Horica Zilieru, magistrul Ursachi si o parte din Casa Pogor. La parter era restaurantul, terminat cu o mica terasa scursa usor in spate, sus erau dormitoarele si o pinacoteca, iar jos – bucataria, camera administratiei si sala de provizii. Zaim supraveghea atent orice miscare. Dimineata, impreuna cu administratora, facea cumparaturile direct din piata, iar dupa-amiaza discuta asupra meniului serii, dind indicatii cit se poate de exacte asupra modului cum trebuia preparat… Era un bucatar desavirsit, un adevarat maestru in arta culinara. Se pricepea, insa, si la etichetat tablouri. Punea suflet in toate. Iubea artistii in intelesul bun al cuvintului si-i tinea cit mai aproape de sufletul sau. Se culca tirziu si se scula intotdeauna la revarsatul zorilor. Inainte de a-si face rugaciunea de seara, statea o clipa in cumpana, meditind in fata tablourilor ce umpleau peretii dormitorului. La trezire facea acelasi lucru. Simtea arta pina-n virful unghiilor. In zilele mai linistite, cind nu avea chef de musafiri, facea cite-o descindere in Gradina Botanica, unde contempla indelung rasariturile si apusurile de soare, asezat pe o banca, pe aleea principala, strajuita de tufe de tuia si nenumarate musuroaie de furnici. "Ar trebuie sa invatam de la aceste harnice insecte cum sa ne cladim o mare natiune", zicea el atunci cind descindea inapoi printre convivi. "Fiecare musuroi e o  piramida in miniatura ce adaposteste cite o Cleopatra sau un Tutankamon. I-am spus acest lucru si nepotului meu Felix, pe care-l vad atras de arta sacra…". Intr-o seara, in timp ce petreceam, Zaim a ridicat pocalul mai sus decit de obicei si a tinut o lunga peroratie despre NATO, despre razboiul din Serbia si situatia de pe mapamond. Discursul sau a fost un elogiu adus vitejiei fratilor sirbi, pe care Romania ii tradase din niste calcule meschine, ce aveau s-o coste mai tirziu. La sfirsit, cu glasul ragusit, Zaim a adaugat: "In seara aceasta am sa beau, caci sint mihnit peste masura. Un singur gind ma alina. Am vazut citeva tablouri pictate de nepotul meu Felix, care a ucenicit cu sirg la atelierul maestrului Neagoe… Trebuie sa va spun ca ma preocupa soarta lui mai mult decit razboiul din Serbia sau cel din Afganistan…". M-am interesat atunci si eu de Felix… Steaua lui artistica incepea sa se profileze pe orizontul crespuscular al Iasului artistic. Mi-au vorbit despre el atunci si Traian Mocanu, si Mitica Foca, si Suhar, si Gavrilean. Ba chiar si maestrul Ciuca si-a exprimat parerea ca avem de-a face cu un talent neobisnuit. La rindul sau, magistrul Ursachi, observind agitatia mea, a spus: "Da, intr-adevar, Felix e posedat de demon… Aceasta se vede din modul sau cu totul aparte de-a picta. In ce ma priveste, eu apreciez musca sa lasata ca o sprinceana sub buza de jos, in semn de distinctie artistica…". L-am intrebat daca, intr-adevar, Felix e nepotul lui Zaim. "Tot ce-i posibil, a spus Ursachi. Nu l-am chestiont pe aceasta tema, dar asa pare sa fie. Oricum, din cite stiu, inca de mic Felix avea aptitudini neobisnuite, obisnuind sa impodobeasca peretii casei cu tot felul de hieroglife…". Starnit de aceste vorbe, am cautat prilejul favorabil sa-l cunosc…

Astfel ca, intr-o dimineata, l-am cautat la telefon si, dupa o scurta conversatie, am fixat o intrevedere. Asta se intimpla prin 97… L-am intilnit pe Lapusneanu, intr-o dimineata splendida de toamna, cind i-am vizitat si atelierul. Mi-a iesit in cale un tinar inalt, subtire, cu alura de licean, cu trasaturi regulate, usor avangardiste. Nu-i dadeam mai mult de 18 ani. De atunci, in ciuda anilor ce s-au scurs, infatisarea sa nu s-a schimbat prea mult… Tinarul era insotit de o catelusa tarcata ce i se gudura la picioare si pe care el o striga, din cind in cind, mustrind-o, Ciociolina. Ciociolina se oprea din loc in loc, ridicindu-si labuta din fata spre botisor, lingindu-si mai intii pernutele de praf, dupa care sufla in ele cu delicatete, ca si cum ar fi vrut sa le usuce sau, mai degraba, ca si cum ar fi vrut sa trimita citeva bezele unor trecatori. Ciociolina era mascota si sufletul lui Felix. Astazi, locul ei a fost luat de un motan negru, impodobit cu aripi albastrii, imortalizat de Felix in citeva sculpturi…

Am traversat bulevardul, am cotit-o la dreapta, apoi la stinga si am iesit pe Lascar Catargi, iar de aici ne-am indreptat spre Sararie, spre atelierul lui Felix… Aici am traversat mai intii o curte lunga, strajuita de citeva cladiri anexa, am urcat o scara de ciment ingusta, am intrat pe un gang de lemn, am deschis in dreapta o usa si am pasit, in sfirsit, in camera unde Felix isi amenajase atelierul… Simplitatea si relativa saracie a spatiului m-au cucerit pe loc. "Pesemne ca asa aratau si camerele pictorilor de pe Montparnasse, in vremuri de glorie", mi-am zis. Ne-am asezat la o masuta joasa si, in fata unor pahare de ceai, preparat dintr-un amestec insolit de ierburi exotice, am inceput sa conversam. L-am intrebat cite ceva despre pictura ieseana, dar si despre pulsul artei contemporane… "Daca la sfirsitul secolului al XIX-lea, centrul artistic al lumii era Parisul, mi-a spus, la inceputul secolului XX centrul s-a schimbat. El s-a mutat in America. Si va ramine acolo atita timp cit America va domina lumea din punct de vedere economic. Asta pe de o parte. Pe de alta parte, odata cu accesul rapid la informatii, acest centru poate migra in orice loc de pe mapamond unde se face arta adevarata". "Chiar si aici, pe Sararie?". "De ce nu?", a raspuns Felix. "Sau pe Lapusneanu", am continuat. "Poate migra si pe Lapusneanu, in atelierul oricarui pictor iesean care, intr-un moment de inspiratie, va picta un tablou extraordinar, menit sa devina un reper pentru arta contemporana…". "Cum vezi arta plastica ieseana?", l-am intrebat. "Pentru mine, arta plastica ieseana tine mai mult de nostalgie. Am crescut in ea, in interiorul ei, din ea mi-am alimentat bestiarul creativ. Chiar daca ma indepartez de ea, ea ramine undeva in mine, ca o stare de spirit, ca un dulce of. De aici si nostalgia. Privesc cu drag la pictura lui Hatmanu, la cea a lui Ganju, Gavrilean, Neagoe, Bartos, Suhar sau Gonceariuc… Pictura lor o simt aproape de sufletul meu. Am dialogat cu ei si direct, si indirect, prin intermediul tablourilor. I-am cunoscut inainte de a-i intilni in carne si oase. Pictura lor mi-a intrat in epiderma. Am trait in interiorul ei… Casa unchiului Zaim, unde mi-am petrecut o mare parte din copilarie, era un muzeu deschis zi si noapte nu numai pentru mine, ci si pentru oaspeti de tot felul. In sala de mese, sus, la etaj, ba chiar si la subsol, oriunde te invirteai, dadeai peste tablouri… Si acum, uneori, ma simt inconjurat de ele… Acesta e Iasul meu sentimental…".