La ce bun sa fii frumos

Dupa ce am auzit de The King’s Speech in ianuarie, m-am ferit sa-l vad din cauza unui articol de pe site-ul revistei americane liberale Slate. L-am evitat desi imi placuse trailer-ul si chiar daca distributia reunea niste actori care ma atinsesera in sensibila adolescenta: Colin Firth, Helena Bonham-Carter, Jennifer Ehle (interpreta lui Lizzie din serialul BBC Pride and Prejudice de-acum vreo 15 ani, cind a rezistat nu stiu cite episoade avansurilor sobre ale lui Colin); cei mai seducatori englezi si englezoaice din istoria erotismului neintimplat.

Slate.com e insensibil: "The King’s Speech e un film extrem de bine facut, cu o seducatoare intriga de interes uman, foarte frumos calculat pentru a atrage cinefilii destepti si anglofilii latenti". Am sa citez pe larg din argumentele istorice aduse impotriva unui film atit de seducator. Se comenteaza asupra relatiei dintre Chamberlain (prim-ministru britanic blamat in urma politicii de pacificare ce i-a permis lui Hitler sa invadeze Cehoslovacia) si George al VI-lea, personajul principal din The King’s Speech. "Atunci cind a a reusit sa intreaca la puncte coalitia formata din Partidul Laburist, Partidul Liberal si (conserva)Torii lui Churchill, inminind aproape intreg poporul cehoslovac prietenului sau Hitler, impreuna cu toate marile fabrici de munitie ale acelei tari, Neville Chamberlain a fost rasplatit cu o favoare politica nemaiauzita. Intorcindu-se de la München, a fost intimpinat de o escorta regala in uniforma completa si invitat sa mearga direct la Palatul Buckingham. Un mesaj scris din partea Regelui George al VI-lea ii solicita prezenta, «pentru a va exprima personal sincerele mele felicitari…». Aceasta scrisoare transmite cel mai cald bun-venit celui care, prin rabdare si determinare, a cistigat recunostinta de durata a concetatenilor sai din tot imperiul". Apoi, Chamberlain a fost expus pe balconul palatului si salutat de casa regala in fata multimilor care-i ovationau. Astfel, vinzarea de la München primise acceptul regal inainte ca primul ministru sa fie obligat sa mearga in Parlament si sa justifice ceea ce facuse. Marea Britanie nu are o constitutie scrisa, dar, dupa traditie, acceptul regal este conferit masurilor dupa ce acestea au trecut prin ambele camere ale Parlamentului. Astfel incit istoricul Andrew Roberts, in eseul sau zdrobitor Casa de Windsor si politica pacificarii are dreptate sa-si sustina punctul de vedere ca, actionind in felul in care au facut-o pentru a-i acorda favoare anticipata lui Chamberlain, regele George al VI-lea si regina Elisabeta (Colin Firth si Helena Bonham Carter pentru dumneavoastra) "au comis cel mai neconstitutional act infaptuit de vreun suveran britanic in secolul 20".

Dupa alte argumente istorice impotriva lui George al VI-lea (inclusiv greutatea cu care a fost convins sa nu nominalizeze un alt pacificator, pe Lordul Halifax, in fruntea cabinetului dupa demisia lui Chamberlain), autorul articolului din Slate isi concluzioneaza teoria conspiratiei: "Peste citeva luni, familia regala britanica va fi din nou re-brand-uita si relansata in panoplia unei nunti. Se vor flutura cu usurinta termeni precum «unitate nationala» si «monarhia poporului». Aproape intreg capitalul moral al acestei mici dinastii germanice mai degraba bizare este investit in mitul postfabricat al participarii ei la «cel mai bun moment al Britaniei» (referire la victoria imperiului in al doilea razboi mondial). De fapt, daca era dupa ei, cel mai bun moment nu s-ar fi intimplat niciodata. Astfel incit acest film nu e un detaliu, ci o pingarire de proportii a dovezilor istorice – si acum se pare ca aluneca neimpiedicat spre botezul Oscarului".

In documentarea pentru propriul meu articol, am citit o gramada despre familia regala britanica, astfel incit filmul m-a facut, intr-adevar, mai constient de ea, si nu m-as mira sa ma intereseze stirile de pe 29 aprilie privind casatoria printului William cu logodnica lui si chiar sa ma uit la poze, a doua zi, pe internet. Mi-am amintit si de actiunea lui Banksy, despre care aflasem din Exit through the Gift Shop, de a printa bancnote de 10 lire cu fata Printei Diana in locul Elisabetei a II-a, fals aruncat in multime la festivaluri si pus astfel in circulatie. Desi nominalizat la cel mai bun documentar, Banksy n-a luat premiu.

In The King’s Speech, tot ce tine de tehnicile de imbunatatire a dictiei regelui e interesanto-amuzant. Sint, practic, niste exercitii de actorie pe care Colin Firth le practica intr-o jena admirabila. E magic momentul in care, cu casti in care-i suna Mozart acoperindu-i urechile, citeste perfect un text pe care, daca s-ar fi ascultat, nu l-ar fi putut pronunta in veci. In mijlocul unei intruniri la nivel inalt (regele face ceva), sobrietatea e periclitata de latratul inegal al unui ciine pitic. Secventa in care Bertie ii povesteste terapeutului sau despre traumele din copilarie emana o liniste, un calm cum rar am vazut in ultimul timp in cinema. M-am intrebat si de ce problema articularii atinge un nerv atit de sensibil in noi. Pentru ca vrem claritate, hotarire? Pentru ca ne percepem societatea ca una bolnava…

The King’s Speech e genul de film care ma face sa ma indoiesc de utilitatea artei cinematografice. Articolul din Slate a fost scris pe 24 ianurie a.c. The King’s Speech a luat Oscarul o luna mai tirziu, asa ca m-am dus sa-l vad. E slabut finalul, dar filmul e frumos si irelevant.