La disectie

Cind cobor la subsol spre sala de disectie, imi dau seama ce prostie am facut lacomindu-ma la oua si costita. O duhoare ingrozitoare de putrefactie si fecale, pe care nici mirosul intepator de formol, nici un dezinfectant din lume n-o poate stavili, imi chirceste deodata stomacul.

Nea Mitica – tot asa cum il stiam: cu pislari, cu fesul cacaniu si cu bundita pe dedesubtul halatului la fel de cacaniu. Asezat pe o masa din acelea pe care se pun mortii, infuleca niste cirnati de oaie cu piine si rosii:

– A, domnu’ ziarist! Bine ati venit pe la noi, imi zice cu gura plina. Bai, Relule, ia impinge pe ala la o parte si fa loc lu’ domnu’ ziarist.

„Ala" se pare ca e un mort intins pe o masa placata cu mozaic si acoperit cu un cearsaf murdar fluturat de ventilatorul astmatic din tavan. Relu, un pirpiriu cam tuciuriu, cu capul ca un ou de strut, care impingea cu un teu inspre canal apa cafenie de pe jos, lasa teul, se apropie si incepe sa hitine mortul, incercind sa-l dea mai la margine:

– ‘Zda mamii lui, ca greu ii! face pirpiriul.

– Lasa, nea Mitica, ca stau in picioare.

Scot sticla de votca si i-o ofer. Ma gindesc ca poate mi-a da si mie un pahar, caci simt cum stomacul mi s-a ridicat in git. Dar nea Mitica e la fel de subtil ca un cap in gura. Se apuca sa rida ca proasta-n Hala:

– Ha-ha-haaa! Nu vrei sa stai linga mort. Ti-e frica de mort, ai?

– Nu mi-e frica, dar… orisicit.

– Nu trebuie sa-ti fie frica de morti. Mortii-s cei mai cuminti oameni, mai cuminti ca aia vii. Mortii nu fura, nu inseala, nu-ti dau in cap, nu curvesc. Unde-i pui, acolo stau, nu fug, nu te parasesc. Uite, un mort i-ar trebui nevesti-mii: asta s-ar tine de casa. Nu s-ar duce dupa tigari si s-ar intoarce beat tocmai la miezul noptii. Ha-ha-haaa! Relule, tragi si tu un git?

 Relu lasa bucuros teul:

– Trag, de ce sa nu trag?

Cu un gest de expert da paharul peste cap. Pe urma nea Mitica imi umple paharul ochi :

– Ia de ici, dom’ Racoare, ca tot aceia microbi is. Ha-ha!

In votca si pe buza paharului se vad stelute de grasime. Ramasesera de la cirnatii lui nea Mitica. Dar n-am ce face si, cu toata greata, dau paharul iute peste cap.

– Nea Mitica, n-ai primit un boschetar, unul asa… ramolit?

– Un cersetor? Da. L-au gasit sub pasarela dinspre Bucium.

– Si unde-i?

– Pai, uite, ii ala linga care n-ai vrut sa stai matale. Relu, manusile!

Nea Mitica se ridica, arunca resturile de mincare intr-un cos si, inca molfaind, isi trage manusile de plastic. Dupa aceea smulge cu un gest neglijent cearsaful de pe mortul care e taiat, transat, spintecat, nu stiu cum dracu’ se spune. Ma straduiesc sa-mi tin firea.

Nea Mitica umbla cu niste scule printre maruntaiele ex-boschetarului. Apoi brusc ii scoate inima. Mi-o arata, rasucind-o in mina sub globul electric albicios:

– Ce zici, domnu’ ziarist? Poti sa spui ca inima asta a fost a unui om bogat sau a unui om sarac? Nu poti. A fost a unuia rau sau a unuia piinea lui Dumnezeu?

Trinteste inima la loc si porneste iar sa bijbiie printre mate. Prins de inspiratie, isi continua discursul, iar Relu ii sterge respectuos din cind in cind ochii rosii si nasul:

– Cui a apartinut inima asta, a? Unui academician, unui tigan sau unui sfint? Stii? Nu stii.

Relu se baga si el:

– Uite eu, sint tigan, da? Donez singe sa mai cistig niste saiele, ca am o casa de copii, da? Si singele meu de tigan e bun si pentru romani, da? Vasazica, singele care circula prin vine…

Nea Mitica smirciie si da sa se stearga la nas cu manusa plina de singe. Relu ii tamponeaza nasul si fruntea ca unui chirurg inainte de incizia decisiva.

– Uite ici, domnu’ ziarist – isi continua peroratia nea Mitica. Borhaile astea sint ale coanei Ileana a lu’ Scornicesteanu sau ale maicii Tereza? Da’ ficatul asta?

Si scoate din cadavrul hacuit ficatul umflat si spongios, asa ca gasesc prilejul sa intrerup cugetarile lui nea Mitica pe tema vanitas vanitatum:

– Dupa cum arata, e mai degraba al unui betivan. Din cauza ficatului a murit?

– Nuuu! E drept, nu mai avea mult de trait cu ficatul asta si cu fuduliile astea (uite, vezi ce umflate-s, avea cancer, saracu’), dar nu de asta a murit. Uite ici.

Si imi arata o linie subtire, ros-albastrie, care invaluie gitul mortului.

– L-a strins cineva de git.

– Cu ce oare?

– C-o sirma. Ba inca era ruginita, ca uite, vezi, se vad si urme de rugina.

In fine, plec.

– Mai poftiti, domnu’ ziarist. Va servesc oricind. Si, daca o sa aveti nevoie, va servesc si la finis: un formol, o cusatura ceva, un machiaj postfinitum. Mitica Hrubaru, autopsier garantat.

„Finis, postfinitum!" – ia te uita, dom’le! Se vede treaba ca nea Mitica trage cu urechea la ce vorbesc doctorii, ca, sincer sa fiu, nu mi-l pot inchipui cu o carte in mina decit cind joaca septic. 

Nota: Fragmentul face parte din romanul in pregatire Moartea vine pe Bahlui (nota autorului).