La orbi (II)

Se ducea acolo, da, se ducea acolo. La orbi. Nu pentru ei, pentru ea. Ba nu, mai intai pentru ei, ii cunostea din facultate, de la cenaclu, de pe holuri, din strada. Erau mereu condusi de colegi, la cursuri, la tramvai, cateodata ii descoperea la vreo intretaiere de strazi, singuri, derutati, asteptand pe cineva care sa le ghideze traversarea.

Pe atunci nu stia mai nimic despre orbi. Mult mai tarziu a citit Despre eroi si morminte, de Ernesto Sabato, cu acea formidabila dare de seama despre orbi. Era timorat in prezenta lor, nu stia cum sa se comporte, ce sa spuna. Avusese si el doua colege de an, nevazatoare, dar erau in alta grupa, n-au vorbit decat de cateva ori, din teama de a nu comite vreo gafa. Cu un nevazator jucase sah, la Casa Studentilor, si luase bataie aproape de fiecare data. Pe altii ii stia din vedere, ani la rand s-a intalnit in tramvaiul Gara-Abator cu o pereche care facea naveta la Targu Frumos – si-i admira pentru modul cum se descurcau, pentru memoria lor prodigioasa. Fusese suficient sa le vorbeasca o singura data si apoi, cum ii saluta, il si recunosteau: „A, dumneavoastra sunteti!". Conversau banalitati, pret de doua statii.

La Nicu si Nuti, in blocul-turn de langa gara Nicolina, atmosfera era una literar-studenteasca, destinsa, usor bahica. Doar el se simtea stingherit, isi controla limbajul, incercand sa evite anumite cuvinte care ar fi putut leza sensibilitatea celor doi. Dar uneori se trezea zicand: „Nu vezi ca…" „Ai sa vezi tu daca…" si se oprea brusc, speriat de gafa. „Continuati, nu-i nici o problema, intervenea Nicu. Ne-am obisnuit cu chestiile astea, nu ne supara…"

Citeau in braille, cu varful degetelor, niste carti de dimensiuni uriase, romane indeosebi. In realitate, cartile erau de mici dimensiuni – Mara, Baltagul, Moara cu noroc, Amintiri din copilarie – dar scrierea braille le supradimensiona. Cursurile, notitele de la seminarii le erau citite de colegi, de fete indeosebi, care se randuiau, astfel ca la ei era un du-te-vino continuu.

Intr-o zi ai aparut tu. Erai o timida si nici eu nu eram un indraznet. Mai tarziu mi-ai povestit cum l-ai trimis la plimbare pe un fotbalist de la „Poli", care a crezut ca „frantuzoaica" o sa-i cada din prima clipa in brate. „A incercat, mai apoi, sa ma ia cu duhul blandetii, dar degeaba…" „Si eu, cum te-am cucerit?" "Daca vrei sa stii, mi-au placut urechile tale…"

„Urechi de magar sau de purcelus?" „Cand asa, cand asa…"

 S-a indragostit pana peste urechi, fie de orice animal or fi fost. La inceput, parea sa nu se fi intamplat nimic, doar ca si-au sporit amandoi frecventa vizitelor in blocul-turn. Si orele au inceput sa coincida. Colegele ei s-au cam prins si, cum apareau, cautau un pretext ca sa dispara… Sau sa nu mai vina.

N-am citit in toata viata mea, cu voce tare, atat de mult ca in acea perioada. Inca mi te adresai cu „dumneavoastra" si a trebuit sa treaca ceva timp pana ai indraznit sa ma tutui.

Ce senzatie, in ziua cand ti-ai lasat mana prinsa de-a mea! Citeam in continuare, pentru cei doi, dar cu alt ton, parca ne conectasem la o noua sursa de energie. Si tot atunci mi-ai ingaduit sa te sarut, abia atingandu-ne buzele… Am intrerupt lectura, auditorii nostri au simtit ca se intampla ceva, Nicu a dat radioul mai tare si a inceput sa lalaie, preluand melodia care se transmitea. Nuti zambea, tacuta, rememorand, probabil, primul ei sarut.

Intr-o seara, la Nicu si Nuti, le-au tot citit, au sporovait, fara sa-si dea seama cand s-a facut miezul noptii. „Unde sa va mai duceti la ora asta? Ramaneti aici", i-a invitat Nicu. Era gand la gand cu ei. Nu exista decat un pat, al celor doi, asa ca si-au improvizat un culcus pe podea. Ne-am invelit cu saruturi si imbratisari. Acolo, spre zori, cand cei doi dormeau (sau se prefaceau) s-a petrecut minunea, s-au inaugurat amandoi, ca Adam si Eva.

(fragment; text recuperat, scris in perioada Radio Iasi)