La sarbatoarea lui Octombrie Rosu

Dau intimplator, pe internet, peste un document din 1925, o Circulara a Secretariatului Central al PCR, din octombrie 1925, continind indicatii pentru sarbatorirea celei de a opta aniversari a Marii Revolutii Socialiste din Octombrie. Directive catre toate celulele partidului, aflat atunci in ilegalitate, sa organizeze "festivitati, adunari si manifestatii", pentru ca "cele mai largi cercuri muncitoresti sa-si aminteasca de prima mare victorie a revolutiei proletare, de evenimentele din 1917 si de insemnatatea acestora, de rolul istoric al partidului bolsevic, sub conducerea caruia muncitorimea a obtinut aceasta mare victorie". Instructiuni precise, exacte, punctuale. Erau anii extazului in preajma Marii Aniversari. Ce se intimpla insa, chiar atunci, in URSS si mai ales dupa aceea? Sa apelam la o sursa mai aproape de noi, credibila, la un om care a cunoscut din interior efectele "revolutiei proletare", care a pornit in viata cu convingeri leniniste, dar a ajuns apoi in Gulag, Alexandru Soljenitin (Arhipelagul Gulag,, vol.II).

La numai noua luni de la revolutie, la 23 iulie 1918, s-a pus piatra de temelie a lagarelor de munca, s-a emis actul de nastere al Arhipelagului. Detinutii, al caror numar crestea rapid, trebuiau deprinsi cu "munca comunista, colectiva", spiritul subotnicilor se cerea transferat in lagarele de munca fortata. Cine erau clientii? Lenin scria inca din 1918: "indivizii dubiosi (nu vinovati, nu dusmani, ci dubiosi!) sa fie internati in lagare de concentrare din afara orasului… sa se aplice o teroare de masa necrutatoare" (inca nu aparuse decretul privind teroarea, se pregatea doar). Erau "elemente ostile, chiaburi, sabotori", cei ce faceau "propaganda contrarevolutionara". Amplasamentele recomandate erau fostele manastiri, cladiri trainice si acum goale, caci calugarii fusesera alungati. Spre sfirsitul lui 1920 erau deja, in lagare, 25.336 de persoane, in afara prizonierilor din razboiul civil. Spatiile de detentie s-au multiplicat, "populatia penitenciara" creste vertiginos, se ajunge in citiva ani la 330 locuri de detentie si peste o suta de mii de internati. In citiva ani se dezvolta o adevarata industrie a muncii fortate! Cifrele spun cel mai bine: dupa calculele unui statistician, intre 1919 si 1959, fara a pune la socoteala pierderile pricinuite de razboi, ci numai lichidarile datorate terorismului de stat, represiunilor, foametei, mortalitatii din lagare, plus deficitul de populatie datorat scaderii natalitatii, costurile au fost de 66,7 milioane de vieti omenesti. Cit trei Romanii!

Ce efecte a avut, pentru intreaga populatie din Uniune, acest sistem de izolare si/sau decimare a unei parti din trupul tarii, asupra intregului? Cum era viata cotidiana a imensei tari eliberate de exploatatori, cum arata „libertatea cu botnita"? Tabloul zugravit de Soljenitin este edificator. Si ne aminteste si noua de timpul cind se repeta experimentul aici.

Trasatura principala a acestei „societati libere" era teama permanenta de arestari. Desigur, inainte de asta existau treptele intermediare: epurari, verificari, chestionare, concedieri, suspendarea dreptului de rezidenta in mari orase sau localitatile de bastina, deportari, exilul. Tot acest angrenaj crea un sentiment al culpei, nelinisti devoratoare, inducea sentimentul ca esti un nimeni, ca nu ai nici un drept, ca puteai fi lovit deodata, fara veste. Exemplele sint cutremuratore, oameni care aveau un rost, o familie erau deodata smulsi din locul lor si trimisi undeva de unde nu stiau daca se mai intorc. Viata cotidiana era adinc impregnata de ideea inchisorii, incit cuvintele obisnuite luau cu timpul alte intelesuri: a lua, a ridica, a zacea, a scapa devenisera cuvinte-cheie care exprimau grija permanenta. Priponirea intr-o localitate, inventie draconica care interzicea oamenilor sa circule dupa voia lor, alimentind gindul ca esti tot timpul supravegheat, facea sa creasca, desigur, frica. Trebuia sa ai „un curaj demential" ca sa protestezi „acolo unde locuiai ori unde munceai". Disimularea, suspiciunea au inlocuit franchetea si ospitalitatea. Invatarea disimularii a devenit componenta majora a personalitatii. Sotii nu-si incredintau unul altuia secrete  de familie, parintii nu impartaseau copiilor trecutul lor, iubitii dezertau daca unul dintre ei stirnea interesul institutiilor punitive. O „groapa comuna a robiei" psihice facea in jur loc gol, izola oamenii. Ignoranta generala: oamenii nu comunicau, nu se ajutau, nu se interesau unul de altul, frica curmase relatiile insilor cu lumea din jur, legaturile sociale erau suspendate. Ciripitoria, delatiunea „luase proportii inimaginabile". Sute de mii de „agenti operativi", in incaperi oficiale sau in locuri inofensive, in apartamente „de serviciu" incitau cetatenii la delatiune, recrutau noi si noi informatori, incit fiecare trebuia sa simta asupra-i „rasuflarea canalelor informative". Trebuia sa existe un ciripitor peste tot: in birou, in atelier, in apartament; din patru-cinci locuitori ai oraselor, unuia i s-a propus, macar o data, sa devina informator. Desigur, acest sistem slabea relatiile interumane si intarea, de frica, „solidaritatea" cu sistemul. Fenomenul a cuprins toate straturile sociale, se insinuase peste tot: in colective de munca, intre prieteni si vecini, printre studenti si soldati, bintuia si printre adolescenti, virsta cea mai pura a omului. Tradarea ca forma de existenta: frica permanenta favoriza aparitia unor mecanisme de aparare. De la orbirea in fata suferintei  celor de alaturi pina la tacerea complice si refuzul ajutorului pentru familiile celor carora le-a fost arestat un membru, avem  aici trepte ale tradarii sentimentului de omenie. Explicatia e simpla: oferi ajutor sau intinzi o mina – esti dusman! Soljenitin isi ilustreaza analiza prin numeroase exemple, culese din jurul sau, de la mame, copii, sotii, toti ramasi de izbeliste. Iata o femeie care marturiseste ca s-a creat un gol in jurul sau dupa ce i-a fost arestat sotul. Dupa arestarea tatalui, ii scrie cineva scriitorului, toti fugeau de noi ca de niste ciumati. Sau: „Dupa ce eminentul sau frate a fost trimis la moarte, academicianul Serghei Vavilov a acceptat sa devina presedinte-fantosa al Academiei". Si comentariul laureatului Nobel: „Oamenii traiau intr-un cimp al tradarii". Acesta se insinua in personalitatea de baza, putea deveni componenta esentiala. Pavlic Morozov, copilul care si-a tradat tatal, devenise model de moralitate. Efectul acestei stari de lucruri e descompunerea sufleteasca (termenii exacti ar fi: afectiva, morala, sociala) a celor ramasi in afara, a celor care „denuntau cu entuziasm…, cu placere" si facusera din aceasta ocupatie o „virtute de clasa". Iar toti acesti indivizi „se afla printre noi". Tulburator sentiment sa vezi cum „cancerul sufletului lucreaza pe ascuns si ataca de preferinta zone unde te-ai astepta sa gasesti gratitudinea". As dezvolta aici o idee, dar o las pentru o alta tableta: ingratitudinea discipolilor!

In sfirsit, cumulul de tare psihice, mocirla morala s-au coagulat intr-o constanta a comportamentului colectiv: minciuna ca forma de existenta. Cedarile repetate, dezertarile de la principii au transformat „masele" in gloate de resemnati care nu aveau nici o problema sa minta si sa se minta. S-a nascut astfel o psihologie de sclav. Efectul nu a fost cultul personalitatii, ci „cultul dedublarii personalitatii". Pierderea reperelor, ceata morala a instapinit „salbaticia" peste tara. Produsul final, mostenirea: omul sovietic, omul de tip nou, o realitate care nu poate fi ignorata nici azi. Greu sa construiesti democratia cu acest produs!

Nici controversatul Soljenitin nu poate fi uitat, a refuzat o decoratie a lui Eltin, dar a acceptat-o de la Vladimir Putin. Oare cum va fi evocat acum, la sarbatoarea lui Octombrie Rosu? Si n-ar trebui, oare, sa-l citim si noi?