Legea frustratiei

Copilaria si adolescenta mea – si a tuturor celor din aceeasi generatie – au coincis cu „nasterea” (din duhul cel rau), cresterea si, mai apoi, batoasa impamintenire a unei „culturi” de import, care se chema comunism, socialism sau cam asa ceva. Altfel spus, o spaima, o „stafie” (aveam sa aflu mai tirziu), care intrasera in casele si-n sufletele oamenilor, le tulburau rinduielile si le schimbau vietile. Copil fiind, cum percepeam aceasta intruziune? La scoala, de pe pereti, se binoclau la noi portretele „marilor dascali”, niste barbosi si mustaciosi cu nume greu de pronuntat. In satul nostru numai preotul purta barba, dascalul era intotdeauna bine ras si tuns… Or fi fost, cei de pe pereti, bunicii dascalului? Ticu Tiganu, omu’ de serviciu de la scoala, care nu terminase 4 clase primare, devenise ceva caruia i se spunea „secretar de partid”; frate-su, ceva mai scolit si mai spalatel, fusese trimis la niste cursuri rapide de „perfectionare” si saltase repede-n functii, fiind ceva scula pe la raionul de partid. Venea mai apoi in sat, impreuna cu alti sarantoci (zicea tata), sa ne puna sechestru pentru ca n-am dat cotele la stat, sau sa-l lamureasca pe tata sa treaca la colectiva. In astfel de imprejurari, cind prindeam de veste, ne ascundeam cu totii in casa si incuiam usile. Forfoteau furiosi prin jurul casei, bateau in usa si in geamuri: „Hai, mosu’ Ghita, strigau, hai, deschide, stim ca esti acasa!”. Noi taceam milc, chiar si iedul (fratele) cel mic invatase lectia, stia ca nu trebuie sa te lasi pacalit de bunele intentii ale lupului. Uneori luau animalele pe care le gaseau prin curte si le minau spre un ocol unde era ca pe corabia lui Noe: cai, oi, vaci, porci, capre, pasari, intr-o devalmasie si o galagie de te apuca groaza. Cit stateau acolo (o zi, doua, trei) nu li se dadea nimic de mincare; stiau ca proprietarii, cel putin de mila animalelor, vor face pe dracu-n patru si-si vor plati darile. Si mai diabolica a fost presiunea asupra oamenilor ca sa intre in colectiva, la colhoz. Tata era mereu amenintat ca, daca nu semneaza, o sa fie trecut la chiaburi – desi n-avea mai multe hectare de pamint decit copii – si o sa-nfunde puscaria. Uneori il luau de-acasa si-l tineau doua-trei zile „la raion” sau „la regiune”, ca sa se „dumireasca”; sau il trimiteau acasa pe fratele meu mai mare, student deja, sa-l lamureasca. Amenintarea obsesiva ca vom fi dati afara din scoli avea mai mare efect asupra tatei decit oricare alta. Si cu toate acestea, a rezistat, eroic, as zice, impreuna cu alti gospodari ai satului, pina-n ultima clipa, cind s-a incheiat colectivizarea. Cind a semnat, cind i-au luat pamintul, cind i-au luat caii si caruta a plins, cit era el de barbat trecut prin scoala vietii. A plins si a blestemat, mai apoi, cite zile a mai trait.
Un Ticu Tiganu s-a aflat, cred, in fiecare din satele noastre colectivizate si desfigurate. Un Ticu Tiganu este si personajul recent aparutului roman Fiul meu, de Dumitru Vacariu. Ca si-n alte carti ale sale (Ochii viperei, Casa cu iedera, Porumbeii albastri), Dumitru Vacariu reitereaza, din diverse unghiuri, „personajele, tragediile, faptele” unor cumplite vremi (duhul cronicaresc al acestor scrieri nu poate fi ignorat) traite sau doar percepute de autor. El ne avertizeaza – conform uzantelor – ca nici aceasta carte nu este o naratiune autobiografica, dar cititorul avizat distinge elementele reale de cele „inchipuite”, sau se intreaba mereu daca e „chiar asa”, ceea ce-i da lecturii un spor „de palpit”. Miza cartii este „pactul cu diavolul” al unui tinar intelectual care, dupa ani grei de detentie politica (a cintat „Desteapta-te, romane!”), devine dependent de Securitate „ca de un drog”, viata lui sociala, familiala, morala fiind definitiv marcata de acest compromis – ce naste, la rindu-i, un lant de compromisuri. Naratiunea are, deopotriva, un efect de catharsis si unul de memento, fiind inchinata „tuturor celor torturati, moral si fizic, de fosta inchizitie securista, celor fortati sa devina altii, celor ucisi fara vina, victimelor unui regim barbar si primitiv”. Punctul forte al cartii lui Dumitru Vacariu nu se afla neaparat in dezvaluirile tirzii ale informatorului, cit in prezenta ubicua a securistului. Necrutator, feroce in anii lui Dej, „civilizat”, purtindu-se cu manusi (ca sa nu lase urme) in epoca Ceausescu, acesta devine, schimbindu-si, post-decembrist, identitatea, om de afaceri, gata sa te umileasca iarasi, mereu, la nesfirsit, cu averile si puterile lui. Mutind nitel zicerea, putem spune ca „garda” nici nu moare, nici nu se preda.
Cartea lui Dumitru Vacariu cade cum nu se poate mai bine in aceste zile cind se discuta intens despre dosarele de la Securitate si despre Legea lustratiei. O recomand, la rindu-mi, tuturor turnatorilor, tuturor securistilor, tuturor profitorilor, tuturor activistilor „luminati”, ajunsi parlamentari, ministri, afaceristi. O recomand in mod special tovarasului Ion Iliescu, care deplingea personal, recent, pe postul national de televiziune, faptul ca Legea lustratiei ar frustra de functii si privilegii un numar indefinit de cetateni onorabili – si ca ar fi mai de dorit o judecare „de la caz la caz”. Eu zic ca-i mai bine asa, tovarase Iliescu! Ginditi-va ce-ar insemna sa se ia la puricat cazurile notorii, „punctuale”, in frunte cu un fost lider al studentilor comunisti, fost prim-secretar al C.C. al U.T.C., fost secretar cu propaganda, fost prim-secretar de judet. Fost presedinte de tara si „fost” senator!