Liderul puternic si indispozitia democratiei

Presupunind ca o institutie de presa ar trebui sa aleaga o tema politica pe care sa o abordeze saptaminal, dar fara sa se repete si fara sa plictiseasca opinia publica, una dintre cele mai bune variante ar fi, indiscutabil, prezentarea ispravilor presedintilor lumii. Marile vedete ar fi, desigur, cei alesi prin vot direct in state din lumea a treia si din spatiul post-sovietic (parte din fosta "lume a doua"). Dar sa nu-i uitam pe populistii latino-americani, tot mai deranjati de procedurile constitutionale care nu-i lasa sa candideze de cite ori doresc. Exceptind Occidentul si celelalte citeva enclave in care conducerea personalizata s-a dovedit capabila sa coexiste cu democratia liberala, bilantul este sumbru. Iar daca statisticile ne spun ca astazi democratia o duce prost pe plan mondial, nu ar trebui sa ne mire ca regresele cele mai vizibile au loc in tari in care presedintii sint puternici.

Sa luam cazul ultimelor zile. In Mauritania, in Indonezia si in Kirghistan au avut loc alegeri prezidentiale, pe care – surpriza! – titularii le-au cistigat fara probleme. Cum poate un general din armata Mauritaniei, la nici un an dupa lovitura de stat care l-a adus la putere, sa piarda alegerile prezidentiale? De ce ar trebui sa-si faca griji electorale liderul kirghiz, desi el insusi a venit la putere, acum citiva ani, pe un val popular asemanator revolutiilor colorate? Indonezia, o tara care da semne ca ar fi cu adevarat in tranzitie catre democratie, pare sa faca exceptie: acolo seful statului a ajuns in functie prin alegeri libere, iar recenta reinnoire a mandatului sau are la baza citeva performante recunoscute.

Dar si in cazul indonezian exista riscuri de deteriorare a democratiei, iar din acest punct de vedere tara se apropie mai mult de tiparul sud-american. In epoca noastra hiper-populista, tentatia de a incalca principiul "pirghiilor si contraponderilor" si astfel de a brusca mecanismele constitutionale este imensa. A demonstrat-o Chavez in Venezuela, lansind o veritabila moda. Ar fi demonstrat-o, probabil, si Zelaya in Honduras, daca ar fi fost lasat, insa chiar esecul sau (de pina acum, pentru ca nu stim ce ne va rezerva viitorul) demonstreaza ca legitimitatea alegerii directe bate la scor limitarile constitutionale. Nu spune nimeni ca ceea ce a facut armata honduriana a fost democratic, dar este de-a dreptul ingrijorator faptul ca populistii sint tratati la unison ca fiind "baietii buni".

Pe de alta parte, in conditiile in care jocul electoral este unul de tip totul sau nimic, creste tendinta invinsilor de a contesta rezultatul. Acolo unde sistemul institutional stimuleaza solutii de impartire a puterii, sansele normalizarii par a fi mai bune. Iar regimurile parlamentare sau chiar semiprezidentiale tind sa se comporte mai bine decit cele prezidentiale. Ar fi interesant de urmarit, in acest context, ce se va intimpla in urmatoarele luni in Zimbabwe, un stat a carui mostenire britanica nu l-a impiedicat sa cada prada unei dictaturi de-a dreptul odioase, insa care ar putea gasi resurse de refacere tocmai gratie faptului ca s-a ajuns la o solutie de impartire a puterii intre vechile elite si opozitia democratica.

Nu e cazul sa intram in zona teoretica, dar multi specialisti recomanda solutii care sa favorizeze sau chiar sa impuna coalitiile si impartirea puterii in statele in care cele doua (sau mai multe) parti aflate in competitie nu au incredere suficienta una in cealalta incit sa-si poata imparti puterea diacronic: dupa guvernarea ta, sa pot spera ca miine voi avea sansa sa o institui pe a mea. In sisteme precum Mauritania sau Kirghistan, liderii in functie nu par deloc interesati sa imparta puterea cu cineva – nici azi, nici miine. In Indonezia, probabil una dintre marile victorii ale democratiei la nivel mondial, in ultimul deceniu, opozitia ii suspecteaza pe cei de la putere ca vor sa instituie o conducere personalizata ce va aluneca inevitabil catre o noua dictatura. In tarile arabe "secularizate", terenul este atit de inclinat in favoarea elitelor, incit alegerile prezidentiale nici nu mai pot fi numite concurentiale. In Africa subsahariana, modelul centrat pe un presedinte puternic a dat rezultate – in rarele cazuri in care s-a intimplat acest lucru – doar pe fondul unor aranjamente sofisticate de impartire a functiilor guvernamentale intre diversele comunitati etnice, rasiale sau religioase, adica tocmai in urma unor eforturi de imblinzire a principiului potrivit caruia invingatorul ia totul. Africa de Sud este, desigur, exemplul cel mai relevant, dar la fel s-a intimplat in Ghana cea recent laudata – si pe buna dreptate – de presedintele american Barack Obama.

Astfel ca in lumea a treia sau in alte zone fara un substrat social prea favorabil, rezistenta si progresele democratiei depind mult de calitatile individuale ale presedintelui puternic. Si au fost destule cazuri in care unul sau doi sefi de stat au avut astfel de trasaturi. Mai rare, din pacate, au fost cele in care virtutile respective s-au intrupat in sapte-opt presedinti succesiv, pentru a acoperi intervalul necesar consolidarii democratice.