Limba de lemn a pacii democratice

Strategia de securitate nationala a Romaniei, adoptata saptamina trecuta in Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, are meritul de a aduce tara noastra, din punct de vedere doctrinar, in familia democratiilor occidentale. Apartenenta la NATO si viitoarea integrare in Uniunea Europeana presupun o viziune noua asupra domeniului securitatii, iar din acest punct de vedere practica o luase cu mult inaintea teoriei. Astfel ca, pentru observatorul specializat sau macar interesat, textul strategiei nu cuprinde mari noutati, ci pur si simplu codifica o realitate cu care ne-am familiarizat deja, in ultimii cinci ani.
O strategie de securitate nu este facuta, insa, pentru a ocupa locul in sertarele de la Presedintie, Guvern, Parlament sau Ministerul Apararii. Ea va constitui baza de pornire pentru o serie de alte demersuri, in primul rind elaborarea unei Strategii Nationale de Aparare. De asemenea, ea va furniza repere pentru legislatia si practica guvernamentala in domeniu – de altfel, intirzierea cu care a venit strategia a provocat, deja, anumite dificultati. Insa aceasta intirziere poate fi explicata prin controversele politice care au insotit procesul de elaborare. Nu trebuie sa cadem in capcana fals „tehnocratica”, aceea de a lasa un domeniu atit de important precum securitatea exclusiv pe mina militarilor. Responsabilitatea este una de natura politica, pentru ca viziunea autoritatilor despre securitatea nationala ne priveste pe toti. Desigur, presedintele a procedat corect lasind specialistii sa elaboreze un anteproiect, dar ar fi fost bine ca el sa fie supus in mod real analizei critice a societatii civile si a comunitatilor profesionale relevante (inclusiv cea a specialistilor in relatii internationale).
Din postura de membru al acestei (inca restrinse) comunitati, marturisesc ca viziunea exprimata in strategie ma satisface. E vizibil si laudabil efortul autorilor de a promova o viziune sistemica si cuprinzatoare asupra securitatii nationale, de a relationa securitatea nationala cu securitatea umana (personala) a cetatenilor, de a introduce corect in ecuatie factorii securitatii regionale etc. Pe fond, aproape totul pare in regula, cu citeva rezerve minore si – din pacate – una majora. Dintre cele minore, as mentiona nevoia de definire a unor termeni importanti, precum „amenintare”, „vulnerabilitate” si „risc”. Intr-o lucrare cu ambitii evident normative, cum este cea de fata, ar fi fost necesara o mai mare claritate conceptuala. Studentii la relatii internationale studiaza mai multe perspective asupra acestor termeni, inclusiv unele contrare tezei prezidentiale (insusita in document), potrivit careia coruptia sau proasta guvernare pot fi trecute in categoria amenintarilor de securitate, acestea intrind in categoria vulnerabilitatilor. Si nu e vorba de teorii marginale, ci de contributii influente la dezvoltarea studiilor de securitate, in epoca de dupa razboiul rece. Desigur, cineva ar putea spune ca e vorba de subtilitati teoretice, insa trebuie sa tinem cont ca, intr-un regim semiprezidential ce incorporeaza prin definitie o anumita tensiune intre presedinte si premier, a clasa drept amenintare la adresa securitatii nationale „proasta guvernare” (numita, pudic, „guvernare ineficienta”) inseamna a oferi presedintelui munitie suplimentara in cazul unui conflict institutional cu guvernul.
O alta obiectie minora se refera la limbajul uneori mult prea avintat, care face ca, pe alocuri, documentul sa semene cu un program politic. Spre exemplu, subtitlul documentului („Romania Europeana, Romania Euro-Atlantica: pentru o viata mai buna intr-o tara democratica, mai sigura si prospera”) este neinspirat. Sumara discutie despre valori nationale si interese nationale, desi lasa sa transpara corect relatia valori-interese, e sufocata de expresii frumoase si inutile. Si lista, din pacate, ar putea continua.
Rezerva majora fata de viziunea acestui text se refera la convingerea – exprimata transant in strategie – ca democratia va face lumea mai sigura. Este o reflectare a binecunoscutei teorii a „pacii democratice”, de sorginte liberala, dar pe care neoconservatorii de la Washington au adoptat-o pentru a-si legitima actiunile in plan extern. Nu a rezultat decit un hibrid propagandistic, prezent acum si in versiune romaneasca. Poate ca, intr-adevar, o lume mai democratica va fi una mai sigura, insa nu-mi este deloc clar cit de mare este relevanta practica a acestei propozitii. O intreaga traditie de gindire internationala – glorioasa si influenta scoala realista – ne avertizeaza ca lucrurile nu sint chiar atit de simple. Nu avem nevoie de aceasta baza fragila si periculoasa pentru a ne justifica implicarea in Irak, Afganistan sau in cine stie ce alt colt al lumii. Dupa cum, poate spre deosebire de americani, nu avem nevoie de inventarea unui nou „razboi rece” intre democratie si totalitarismul promovat de retelele teroriste internationale (teza cu care majoritatea statelor din Uniunea Europeana, spre exemplu, nu sint de acord). Nu e un secret pentru nimeni de ce sintem in Irak sau Afganistan, iar majoritatea romanilor (asemeni semnatarului acestor rinduri) aproba aceasta implicare. Chiar daca, pina la urma, Romania trebuie sa vorbeasca, si ea, noua limba de lemn a „pacii democratice”, in dialectul neoconservator, nu ar strica ceva mai multa cumpatare.