Linii frinte

Paseam pe trotuar, eu, strajuit de o parte si de alta de doua imagini simetrice, prinse de umerii mei cu niste balamale din piele transparenta. Alcatuim o trinitate perfecta, golita insa, in parte, de continut. Pasind pe trotuar, eram constient de faptul ca doar eu existam in realitate si ca trinitatea pe care o alcatuim si care se multiplica de fiecare data cind ajungeam la intersectie nu era decit un fel de ecou al fiintei mele risipite in spatiu. Insa, in timp ce gindeam toate acestea, simteam cum imaginile ce se reflectau din mine se umpleau de carne si singe.

Si toate acestea se petreceau in fractiuni de timp infime, astfel ca abia constientizam un fapt, ca el devenea comun si celorlalte „imagini-fiinte". Atunci am simtit cu adevarat ce inseamna a fi si a nu fi. Caci pe masura ce imaginile mele se umpleau de suflu, eu ma goleam de tot ce insemna puls existential. Dar aceasta doar pentru o clipa. In timp ce mergeam, totul se multiplica. Si cladirile, si strazile. Si norii, si pasarile ce se perindau pe cer.

La un moment dat, am auzit un tipat si m-am oprit. Ajunsesem la capatul drumului, de aceea nici nu m-am mirat ca eram legat fedeles de un scaun, alaturi de toate imaginile mele, care erau asezate si ele pe cite un scaun similar. Alcatuim un fel de nai in crestere; eram un fel de vase comunicante, prin care fluidul vietii urca si cobora pulsind odata cu bucuria si teama ce ne invaluia trupul. Deodata s-a produs ceea ce era inevitabil.

Eram constient ca imi traiam ultima clipa, pe care cautam s-o prelungesc cit mai mult cu putinta. „Va sa zica acesta-i sfirsitul definitiv", mi-am zis, cautind sa pastrez in mine ultima suflare. „De acum inainte nu voi mai exista nicicind. Si nici nu-mi voi aduce aminte ca am existat vreodata." M-am resemnat si totodata m-am eliberat de teama….

…Stateam pe scaunul meu cu spatar inalt, cioplit dintr-un lemn de esenta grea, cu ochii intredeschisi si degetele raschirate prin care se cernea lumina. Si pe masura ce lumina ma invaluia, umbrele din jurul meu, imprejmuindu-ma, se condensau, devenind rotunde si elastice, asemanatoare unor mingi de cauciuc.

Imi intindeam miinile si le prindeam din zbor. Apoi le aruncam mai departe, in gol. Ele ricosau din vid, lovindu-se de un perete invizibil, inexistent, care marginea lumea de aici de cea de dincolo, lumea reala de cea neperceptibila simturilor, dar perceptibila imaginatiei, si reveneau, rotindu-se lent, in palmele mele incarcate de o ciudata inertie. Le prindeam si le aruncam inapoi, in aceeasi directie, cu o putere sporita. Fara folos, caci, facind un larg ocol, ele reveneau mereu si mereu indarat, in miinile mele strinse in poala. Mi-am incordat simturile si am auzit un glas fulgerind prin eter:

– Ce faci cu aceste existente?

– Despre ce fel de existente e vorba? am intrebat, deschizindu-mi cu greutate buzele crapate de arsita.

– Despre existente posibile ce nu si-au gasit inca, in  lume, rostul…

– Materia din care modelez aceste mingi s-a stins de mult. S-a prefacut in umbra. Ceea ce string in miini sint ramasitele unei lumi, ce a apus trecind dincolo de tarina, am raspuns.

– Tocmai de aceea ar trebui sa te porti cu mai mare grija fata de aceste suflete ce nu mai exista, am auzit. Ele cauta sa-si croiasca un drum spre lumina, dar dau numai de bezna…

– Si eu? Care-i rolul meu aici?

– Tu stai si le contempli. Si pe masura ce le contempli te topesti, la rindul tau, te prefaci mai intii in intuneric. Miinile cuiva te modeleaza si te plamadesc din nou, pentru ca sa vezi ce n-ai vazut si sa simti ce n-ai simtit si sa traiesti tot ce n-ai trait si nici nu vei trai vreodata…

*

Si atunci un zeu mic si cu fata verde va trece cu pasi mari, purtind incrustata pe fruntea-i pecetea nebuniei si-n urma lui va alerga o sleahta de betivi, strigind:

– Acesta e zeul ce ne-a dezbinat si ne-a adus cetatea la ruina. Sa-l prindem si sa-l omorim ca pe un ciine.

Si haituindu-l, il vor prinde pe zeu si-l vor inchide intr-o cusca de fier, plimbind-o din oras in oraa, din sat in sat, scuipindu-l in fata si impungindu-i cu tepuse coastele vinete din care se vor prelinge pungi de puroi si de cenusa…

– Daca esti idolul nostru ocrotitor, de ce ne-ai adus in pragul nebuniei si ne-ai lasat prada deznadejdii?!

Iar zeul, inchizindu-si ochii sai intunecati, se va face din ce in ce mai mic, din ce in ce mai bicisnic, si inainte de-a dispare in propria-i umbra, va scoate un urlet ingrozitor, care va zgudui lumea din temelii si ne va umple sufletul de groaza…

Si dupa el va veni un altul.

Frumos si drept si bun si toti vor privi spre el ca spre un nou Mesia…

Va umbla pe strazi, invesmintat in haine de purpura. Cu miinile sale lungi si albe va binecuvinta multimea, vindecindu-i pe surzi, si schiopi, pe ciungi si orbi, pentru a-i aduce intregi la Judecata de Apoi…

– Si acesta va fi Anticristul, nu-i asa? ma intreba batrinul. De unde a rasarit in tine aceasta viziune?

– Nu stiu, i-am spus. E posibil sa fi aparut in timp ce va priveam in ochi…

– Dar eu sint orb dintotdeauna, raspunse el. Lumina zilei imi e straina…

– Dar intunericul il vedeti?

– Nu, raspunse batrinul. Il pot pipai, in schimb, cu mina.

– Inseamna ca viziunea mea s-a ivit de acolo…

– Acolo nu-i nimic, doar tacere oarba….

– Si deznadejde…

– Deznadejde nu… Doar tacere…

*

Meditez din nou la soarta omului: iata unde am ajuns.

Citind aceste rinduri, veti izbucni in ris.

Si ce daca!?

Eu, totusi, voi continua sa meditez.

*

Astazi am fost „mut" toata ziua.

Ai schimbat, nu-i asa?, citeva cuvinte necesare, cu peretele.

Da, si am primit replici pe masura.

Imi auzeam respiratia. Fosnetul gindurilor. Si singele circulind prin corp.

Vroiam sa trec dincolo macar pentru o clipa si sa revin inapoi.

In fine, la ce bun? mi-am zis si mi-am revenit…

*

Si atunci au aparut un numar de treizeci de mitropoliti (nu stiu de ce am retinut cu exactitate numarul acesta), invesmintati in odajdii de aur purpuriu, stralucitoare, care au inceput sa cadelniteze in fata amvonului. (Amvonul nu se vedea, inclinindu-se la unison, odajdiile lor acopereau icoanele.) Dupa ce tamiiara partea de rasarit a lacasului, se apropiau zimbitori si foarte prietenosi de locul unde ramasesem incremenit, alaturi de alti credinciosi,unii cunoscuti, altii mai putin. Mi-am dat atunci seama ca nu eram pregatit sa primesc binecuvintarea. Abia revenisem dintr-un pelerinaj si hainele mele se aflau undeva sus, incuiate  intr-un dulap prafuit. Stateam in mijlocul bisericii, imbracat atit de sumar, incit mi s-a facut rusine. Am incercat sa ma retrag, dar ei apropiindu-se cu crucile indreptate spre mine mi-au spus:

– Cum, dupa ce ai facut atitea pentru noi, tocmai tu vrei sa pleci de la hram? (Nu tineam minte sa fi facut ceva deosebit, stiam doar ca abia revenisem dintr-o calatorie…)

Am vrut sa le spun ca nu se cade sa asist la liturghie intr-o tinuta ca aceasta… (Cineva intre timp imi aruncase pe umeri un cearsaf alb, pe care eu il infasurasem cit mai strins in jurul umerilor si a soldurilor.) Mi-am desfacut neputincios bratele si le-am iesit in fata cu pietul gol, invaluit intr-o lumina obscura…

– Te primim si asa, am auzit.

Dar eu deja alergam pe scara ingusta in forma de melc, incercind sa ajung la dulapul de haine, ce se afla tocmai in clopotnita…