Literatura si politica

Autonomia literaturii este, de cele mai multe ori, o presupunere teoretica ori un biet deziderat, mai niciodata confirmata de realitate. Interferente intre cele doua sfere exista cu duiumul, fie ca ele sint voite sau aleatorii. Cea mai simplista legatura consta in acel spirit al epocii caruia nici un text nu i se poate sustrage. Atita vreme cit se va recunoaste ca exista o instanta nu doar abstracta care emite un text, fireste ca se va admite si faptul ca aceasta se face, fie si involuntar, purtatoarea unor orientari politice, chiar neexplicite. Vrem, nu vrem, traim intr-un sistem si ii respectam regulile sau i le negam; oricum am da-o, nu ne putem situa in afara acestui sistem de referinta, din care politicul reprezinta una dintre cele mai importante fatete. Ne lasam, altfel spus, modelati de ideologiile vremii, de contextul politic in care ne formam. De aceea, atunci cind se intimpla sa devenim scriitori, ceva din toate acestea se scurge si in literatura care ni se permite. Avem o problema abia atunci cind literatura devine propagandistica si nu isi mai sustine cu noblete propria cauza, nu isi mai apara, altfel spus, autonomia, ci se multumeste sa asigure canalul prin care politicul isi disemineaza ideologia. Dictatorii au stiut mereu acest lucru: arta, literatura in special, are un impact mult mai puternic asupra maselor decit saracacioasa gargara ideologica. Marile paradigme politice ni le fixam, de cele mai multe ori, nu din manualele de politologie, ci din cartile de literatura care le ilustreaza cu har. Despre comunism, de pilda, stim mai multe din Zamiatin sau Orwell, decit din Alain Besançon ori Vladimir Tismaneanu.

Orice forma de arta este cumva rezultatul unei fecundari politice, ideologice. Aici trebuie pus accentul: daca ceea ce primeaza este teza, mesajul cu incarcatura politica, literatura decade din inefabila sa conditie si devine propaganda. Daca, dimpotriva, ea se raporteaza la politic nu mai mult decit la alte domenii fundamentale ale umanului, ea isi conserva statutul.

Trebuie spus ca politicul este unul dintre domeniile fundamentale ale experientei umane, care poate avea o pondere egala precum altele mai diafane, care tin de zona intimitatii. Prin urmare, este absolut firesc ca, asa cum exista roman sau poezie de dragoste, sa existe si literatura politica. O scurta precizare inainte sa ma explic: cred ca, in ultima vreme, tindem sa atribuim politicului o incarcatura peiorativa. Nu mai sintem dispusi sa acceptam ca acest domeniu poate sa fie unul absolut onorabil, de nu chiar altruist. Pe de alta parte, istoria sau tratatele de conduita renascentiste (al lui Machiavelli e, cu siguranta, cel mai celebru) ne invata ca politica isi are propriile reguli, ca ea face abstractie de morala comuna si isi inventeaza o etica de uz propriu. Primul comandament pe care deontologia politicului il presupune este sa obtii puterea. Indiferent de mijloace, puterea devine un scop in sine. In bine sau in rau, toate acestea sint manifestari foarte intense ale omenescului. Nu au cum, prin urmare, sa nu dea nastere unei literaturi politice. Conditia ca primul termen sa fie onorat este cea detaliata mai sus: discursul literar sa nu devina propagandistic. Asa cum un bun roman politist este obligat sa mentina suspansul, la fel literatura politica (tot la roman ma refer, mai ales, poezia fiind mai putin predispusa acestei teme) nu trebuie sa fie previzibila. Nu trebuie sa imparta lumea in buni si rai, in ai nostri si ceilalti. Daca o face, deja nu mai e literatura, ci doar propaganda.

Altfel, tot ce s-a numit literatura politica in timpul comunismului, fie ca e vorba de "obsedantul deceniu", fie ca e vorba de cea scrisa in deceniile cind surubul a mai fost slabit, este, de fapt, literatura propagandistica. Atunci cind scriitorii de reala valoare au pacatuit si au inceput sa ilustreze tezele politice, ei s-au indepartat de opera lor adevarata. Este cazul lui Calinescu, al lui Sadoveanu, al lui Arghezi (care ramine, ce e drept, acelasi mestesugar, dar degeaba, caci valoarea nu tine doar de "executare"), al lui Marin Preda, Eugen Barbu, Nichita Stanescu s.a.m.d. Nu cunosc nici un titlu care sa se puna in slujba unei ideologii politice si care sa capete, doar pentru atit, valoare. Cunosc, in schimb, atitea exemple de scriitori care au coborit mult sub ceea ce demonstrasera anterior ca pot face, doar pentru ca si-au minjit talentul si s-au pus in slujba unui program politic.