Londinium (V)

Experienta Buckingham-ului nu este neaparat una de fascinatie arhitectonica. As spune chiar ca palatul Reginei Marii Britanii ramine, estetic vorbind, una dintre constructiile mediocre din Londra, desi apropiatele Hyde Park si Duck Island (cu veverite prietenoase, pelicani plictisiti, pescarusi vioi si, bineinteles, arogante rate salbatice) te fac sa te simti intr-un mic paradis natural, departe de lumea dezlantuita. Andrei a mers pina acolo incit a constatat ca Palatul Culturii din Iasi e, in multe privinte, mai impunator decit resedinta monarhica engleza! (Maniera de raportare a copiilor la alteritatea culturala ramine una paradoxala, dar, in acelasi timp, si una plina de semnificatii. Un episod revelator: ne vedem, la un moment dat, cu familia sorei mele la impunatorul Holiday Inn, de linga King’s Cross. Nepoata mea, Teodora, anglista, se pare, in devenire – ultra-premiata la concursurile de limba engleza ale Consiliului Britanic si la cele ale Universitatii Cambridge – deocamdata eleva doar, de ciclu primar, la Negruzzi-ul iesean, netulburata de maretia urbana inconjuratoare, citeste, pe tot parcursul intilnirii, cu glas tare si pronuntie impecabila, dintr-o carte englezeasca pentru copii, sfidind, aproape ireal, galagia si nebunia inconjuratoare). Totusi, in ciuda dezamagirii lui Andrei, la Buckingham, dincolo de butaforia propriu-zisa, se deruleaza o intreaga fenomenalitate culturala si istorica. Un segment semnificativ din caracterul britanic se regaseste in semiotica elaborata a Coroanei. Nu ai cum sa separi identitatea genuina, de profunzime, a Angliei de traditia sa conservatoare, aristocratica si, nu in ultimul rind, regala. Pentru multi dintre liberalii stingisti ai prezentului, somptuozitatea ritualurilor din aceasta zona (a se vedea numai ritualul schimbarii garzii, desfasurat, cu precizie metronomica, in fiecare zi, la 11.30 a.m., cind tunicile rosii – semete si aparent intangibile – intra, pedestru si calare, in sunet de fanfara militara, pe poarta din stinga a palatului, pentru a-si inlocui colegii din ajun) are ceva vetust, constituind un anacronism deplasat. Pentru vizitatorul din tara balcanica, realitatea devine insa putin diferita. Faimosul gentleman din istoria britanica porneste de aici, din educatia elitista a cercurilor nobiliare. Daca, in istoria lumii, avem un standard absolut al virtutilor in conduita civica si sociala, atunci el se leaga de conceptul (si faptul) de a fi gentleman. Onoarea ramine, pentru un gentleman, mai importanta decit simpla lui existenta. Deasupra familiei, bogatiei, inteligentei si chiar fericirii, par sa te invete acesti lorzi scortosi, veniti din genealogii sofisticate, pierdute in negura vremii, sta caracterul. Fara el, un individ ajunge in starea de non-fiintare. De aceea, cind, voit sau accidental, un gentleman greseste, el isi pierde automat privilegiile, asumindu-si, demn, oprobriul public.

*

A fi gentleman, in Romania, este un lucru atit de exotic, incit, sint convins, pentru multi, friptura de cobra reprezinta ceva mult mai familiar. Isteria bizantina si, cu precadere, labilitatea mioritica au marcat adinc viata noastra in ultimii douazeci de ani. Am atins punctul maxim al anormalitatii, in care nu mai detinem practic "organ" pentru onoare, corectitudine si caracter. Il urmaresc, uimit, pe presedintele Basescu facind, cu o siretenie elementara, jocul victimei in scandalul implicarii fratelui sau in afaceri oneroase cu arme. "Mai usor te feresti de dusmani decit de propriul frate", afirma Domnia-Sa cu ochii umezi, de primadona cazuta in dizgratie. Glumeste apoi, cu risul poticnit (de acum clasic), observind, stapin pe situatie, ca "inca o afacere de genul asta" (a domnului Mircea Basescu, n.m.) si nu va mai putea candida. Hohote, aprobari, ovatii. Un aristocrat/politician/lider/militar vechi si-ar fi facut sepuku intr-o situatie similara. Unul nou si-ar fi dat cel putin demisia. La noi, prin contrast, vedem societatea civila cazind pe spate de simpatie (in paralel, Elena Udrea – ministru in Guvernul Romaniei – sfideaza o comisie parlamentara de ancheta, iar lumea aplauda ca la circ; imaginati-va, daca puteti, un episod asemanator in Congresul american sau in Parlamentul britanic!). Si, totusi, penibil cu adevarat nu este acest "pupat toti Piata Endependenti", ci rabufnirea viscerala pe care lumea noastra o are la aparitia pe scena a unui gentleman autentic. Se sperie si geme apocaliptic, prinsa parca in convulsiile exorcizarii. Spectacolul ajunge degradant, te face sa-ti pierzi cu usurinta busola. L-am studiat in detaliu, timp de citeva luni, cit Principele Radu s-a numarat printre potentialii candidati la presedintia Romaniei (recent, justificat, s-a retras din ignobila competitie). Pina si elitele s-au zburlit atunci, atacindu-l cu o duritate inimaginabila. Numai un individ opac intelectual si emotional nu poate vedea faptul ca Radu Duda este un gentleman real, unul dintre cei foarte putini pe care Romania ii mai are astazi. Discursul lui articulat, atitudinea lipsita de umori, de acel pathos primitiv ce ne-a particularizat comportamentul politic in ultimele decenii, il arata ca apartinind unei alte culturi, o cultura pentru care, probabil, Romania nu e pregatita inca. In contrapartida, zimbetul sanatos al domnului Basescu face in continuare furori.

*  

Dupa cum se vede din aceste scurte note, Londra nu este pentru romanii slabi de inger, precum sussemnatul. Intr-un mod paradoxal, ea poate sa-ti faca (la revenirea printre ai tai, desigur) mai mult rau decit bine. Ma consolez totusi cu gindul ca lumea are, pentru fiecare individ si pentru fiecare timp, o alta fata. Sa speram ca "fata" pe care o vad eu e numai o masca grotesca dintr-un carnaval absurd, care se apropie de sfirsit. In final, actorii isi vor dezvalui fizionomiile lor adevarate, frumoase, zimbitoare, amicale, normale …