„Ma revolt prin supunere…”

Se implinesc, saptamina aceasta, patru decenii
de la declansarea, in China, a asa-numitei
„Revolutii culturale”. Pe 16 mai 1966 s-a
constituit, la cel mai inalt nivel, Grupul Revolutiei
Culturale, in frunte cu Mao Tzedun si cu sotia
acestuia, Jiang Quing. Pentru Mao, miza era
foarte mare: el trebuia sa-si recistige autoritatea,
zdruncinata in urma ingrozitorului esec al
„Marelui Salt Inainte” din 1959-1961, cind
politica economica preconizata de liderul de la
Beijing a declansat o foamete cumplita, soldata
cu 43 de milioane de morti (voi folosi si in
continuare datele ce se afla in capitolul despre
China – scris de Jean-Louis Margolin – din
Cartea neagra a comunismului, coordonata de
Stéphane Courtois si aparuta in traducere
romaneasca, la Humanitas, in 1988). Revolutia
culturala a fost, cu formula utilizata in Cartea
neagra … , un „totalitarism anarhic” sau, ca sa
reluam definitia lui Jean-Luc Domenach, o
„rebeliune represiva”. Mao Tzedun a incitat la
formarea „Garzilor rosii”, alcatuite mai intii din
studenti si elevi, mai tirziu si din muncitori si
tarani. La 1 iunie 1966 se citeste la radio un
dazibao (afis cu lozinci) al unei asistente la
filosofie de la universitatea din Beijing, care
chema la distrugerea radicala si totala a tuturor
„monstrilor revizionisti” („Sa spargem toate
controalele si comploturile malefice ale
revizionistilor, in mod decisiv, radical, total,
complet! Sa distrugem toti monstrii, toti
revizionistii de tipul lui Hrusciov!”). Bandele
formate din tineri care fluturau „carticica rosie”
(cu citate din „gindirea revolutionara” a lui Mao)
au inceput o campanie violenta de demascare si
pedepsire a „dusmanilor poporului”.
Cifrele sint, aici, mai putin graitoare. Au murit
cam un million de oameni (sigur, putin fata de
mortii din „Marele Salt Inainte”…), dar mult mai
mare a fost numarul celor umiliti, obligati sa
recunoasca vini imaginare in cadrul unor
ceremonii de un sadism grotesc, ce viza
anihilarea totala a vointei si a luciditatii
individului. Au cazut victime zeci de mii de
profesori, cercetatori, medici, scriitori si artisti;
multi s-au sinucis, nemaiputind suporta
umilintele „reeducarii”. Se petrec scene atroce,
de o cruzime salbatica. Un profesor universitar e
silit sa manince iarba, altul sa stea in patru labe
si sa latre, altii sint plimbati prin oras cu fetele
minjite de cerneala. Jean-Louis Margolin ia
foarte in serios marturiile care vorbesc despre
cazuri de canibalism: unele garzi rosii si-au
mincat, la propriu, adversarii.
Ceea ce caracterizeaza inainte de orice
ideologia garzilor rosii este ura fata de traditie,
fata de cultura si de intelectuali. Se urmareste sa
se faca tabula rasa din trecut, aplicindu-se
astfel in litera lui un vers din Internationala. Un
citat din Carticica rosie suna astfel: „Clasa
capitalista este pielea; intelectualii sint firele de
par care cresc pe piele. Cind pielea moare, nu
mai exista par”. Epitetul care vine automat dupa
cuvintul „intelectual” este acela de „imputit”. Sint
distruse muzee, biblioteci, temple, monumente,
manuscrise, toate decorurile si costumele
Operei din Beijing (obligata, de acum inainte, sa
reprezinte doar creatii „revolutionare”), sint
interzise cartile autorilor straini, fie ei moderni
sau clasici (o marturie interesanta in acest sens
– romanul lui Dai Sijie, aparut la Polirom, Balzac
si micuta croitoreasa chineza). Unui pianist de
mare viitor ii sint zdrobite degetele, un eminent
traducator din Balzac si Mallarmé se sinucide, in
timpul sedintelor de „demascare” de la
Universitatea din Xiamen mai multi profesori se
arunca pe fereastra, copiii isi denunta parintii si ii
trimit in lagar sau chiar la moarte, s.a.m.d.; sirul
ororilor e lung si sfideaza imaginatia.
La un moment dat, garzile rosii au scapat de sub
controlul diabolicului lor creator, Mao Tzedun.
Acesta a incercat sa le tina in friu cu ajutorul
armatei iar numeroasele ciocniri intre bandele
de „revolutionari” si trupele de soldati au dus tara
in pragul razboiului civil. Ordinea – relativa – s-a
restabilit in 1968, Mao declansind o alta
campanie, in cursul careia milioane de tineri –
studenti in primul rind – au fost trimisi, spre
reeducare, in satele cele mai indepartate.
Revolutia culturala chineza a insemnat o uriasa
operatiune de manipulare ideologica. Nu
degeaba Mao aprecia in mod deosebit sloganul
inventat de un student, membru al garzilor rosii:
„Ma revolt prin supunere”. S-a vazut, atunci, cit
de dezastruoase pot fi indoctrinarea, fanatismul
si imbecilizarea. Dar Revolutia culturala a afectat
nu numai China. Modelul maoist l-a sedus pe
Nicolae Ceausescu in 1971, cind a vizitat China
si Coreea de Nord. Occidentul european, mai
ales Franta, a dovedit o puternica pasiune
pentru Mao si pentru revolutia culturala.
Maoismul a fost la francezi o adevarata boala de
care s-au contaminat minti din cele mai
stralucite. O boala, se zice acum, de tinerete, dar
nici Sartre, nici Foucault nu mai erau tineri cind
se declarau entuziasmati de elanul revolutionar
al garzilor rosii. Cum a putut renaste atit de
repede cultul lui Stalin sub forma, la fel de
imbecila dar parca si mai caricaturala, a
divinizarii lui Mao ramine unul din misterele
istoriei contemporane.