Mai putem vorbi despre politete?

Aflat pentru o intilnire stiintifica la Chisinau, pe la inceputul lui decembrie, caut o librarie in care sa se vanda cartile editurii Cartier, apreciata nu numai peste Prut. Incerc, mai intii, in inima capitalei, la libraria aflata peste drum de statuia lui Stefan cel Mare. Intru grabit, nu privesc in jur si ma adresez primei doamne pe care o intilnesc, fiinta asezata si corpolenta, intrebind-o politicos de sectorul iin care s-ar putea gasi cartile editate de aceasta casa editoriala reputata. Ma evalueaza scurt, cu rea-vointa manifesta, si-mi raspunde sec, repezit: Net Cartier. Privesc acum la rafturi, ascult cum se vorbeste in jur si ma dumiresc: aici n-au ce cauta cartile acestei edituri, chiar daca localul e megies cu marele Stefan. Merg mai departe pe bulevardul acesta falnic, iar undeva dincolo de fosta cladire a Dumei vad o firma de librarie la subsol. Intru si sint coplesit de invitatia politicoasa de a cerceta coltul in care se gasesc cartile acestei edituri si nu numai. Incep sa rascolesc rafturile, nu stiu unde sa depozitez cartile alese si sint invitat de una dintre doamne sa ma asez pe o canapea eleganta, chiar in mijlocul librariei, si sa-mi aduc acolo tot ce ma intereseaza, pina ma hotarasc. Civilizat, cum in putine locuri din Europa am gasit. Aleg, in functie de banii avuti, doua traduceri: O istorie a antropologiei de Robers Deliège si Societatea rafinata, de Robert Muchembled, tradusa de profesorul Ilie Dan, de la  universitatea ieseana (de fapt, in original, se numeste La societé policée, dar traducatorul a avut dreptate, cred, sa opteze pentru aceasta solutie, nu stiu cum ar fi sunat in romaneste Societatea politicoasa). Hirtie de calitate, coperti cartonate, legatorie fina, impresie de robustete eleganta. Mi se face o reducere, cartile imi sint ambalate frumos, sint invitat sa revin si chiar am de gind sa o fac. Le rasfoiesc mereu, de cind am venit, citesc doar cite doua-trei pagini zilnic, doctorii luate cu grija. Recent, domul Igor Mocanu  ma anunta, printr-un mesaj, ca editura Cartier a implinit 15 ani de existenta, iar cartile lor se gasesc in toate librariile bune din Moldova si Romania. Una am descoperit-o chiar eu.

Nu stiu cum a ajuns traducerea cartii despre politete la Chisinau. A fost optiunea celor de la Cartier, a fost oferita lor de traducator, au refuzat-o alte edituri din Romania? Dar nici nu vreau sa stiu, mi-am construit o teorie asamblind citeva experiente anterioare la Chisinau. De cite ori participam la un simpozion sau sustinere de doctorat, intimplarea se incheia cu o agapa colegiala care avea o turnura aparte, neintilnita in Romania. Un coleg mai copt, mai reputat este investit cu titlul de maestru de ceremonii (tamadau?!) si acesta da cuvintul, pe rind, celor prezenti, prezentind in citeva cuvinte vorbitorul. Primele mele interventii au fost neglijente, cuvinte fade, ocazionale. Apoi am inteles ca acest ceremonial are un statut special, imbinind traditia, investitia convivilor in institutia forumului, respectul pentru cultura si spirit, cultul politetii. Tinerii, indeosebi cei care fac cariere intelectuale, deprind  de mici regulile discursului, normele prezentarii de sine decente, stilul elevat, nobletea contractului social. Acestei societati care a iesit din tovarasie i se potriveste ca o manusa cartea despre societatea rafinata. Nu prea gasim aceasta institutie la noi, imi pare rau sa constat.

Rasfoiesc cartea istoricului francez. Dupa un excurs amplu despre fidelitati nobiliare, onoare, obedienta negociata, cultura politetii, mondenitate si spatiu public, riturile nobiliare si eticheta de la curtea de la Versailles, ajung la migratia politetii spre oras, spre burghezie si clasele in formare. Democratizarea politetii inseamna si revigorarea acestui obicei de curte de acum imbatrinit si sclerozat. Patrunzind in sfera publica burgheza, in administratie, politetea devine norma comuna de civilizatie, indicator al bunei educatii, emblema societatii civile. Curtea nu mai stapineste opinia publica, dar a transmis norma catre anturajul care o multiplica si raspindeste. Apare acum un personaj important: omul bine educat, caracterizat prin noblete de spirit, purificat prin frecventarea literelor, artelor in general, galant, gratios daca se poate, afisind o mina impecabila. O persoana de buna conditie este rationala si a beneficiat de o buna crestere. Chiar mutatiile sociale pe care le-a adus  viata republicana nu elimina ritualurile bunelor maniere; nici chiar lupta de clasa nu anihileaza  uzantele si constringerile civilitatii. Cine vrea sa se ridice trebuie sa dovedeasca buna crestere, iata o regula pe care o stiau bine Rastignac sau Julien Sorel.

Descopar, apoi, un capitol despre „timpul impolitetilor", ultima treime a secolului trecut. Textura societatii franceze s-a modificat, reperele traditionale s-au diluat, urmasii anului 1968 urasc ierarhiile si contesta puterea emanata de autoritatea de stat. Instantele clasice de socializare isi pierd insemnatatea, educator social devin strada si cartierul marginas, societatea e marcata de vesnice contestatii si rafuieli, valorile fundamentale nu mai pot sa ofere sprijin, vechile maniere sint devalorizate. Cind am ajuns pentru prima oara in viata mea la Paris, in iarna lui 1991, am fost frapat de inscriptiile de pe cladiri, ziduri, statii de metrou si chiar pe peretii vagoanelor. Sint forme de protest ale tinerilor, m-au linistit cei pe care-i chestionam. Ei contesta puterea absoluta a statului, ierarhiile. Cultura contestatiei prindea insa forme din ce in ce mai indirjite, grupurile contestatare erau tot mai agresive, anuntau nasterea unui cult al fortei, nevoia unei noi clase de a spulbera vechea cultura, domnia de secole a respectului pentru valorile consacrate. Bandele violente de tineri si/sau adolescenti, adesea descendenti ai imigrantilor, marcati de esecuri scolare, de handicapuri cumulate, vandalizau, incendiau, atacau institutii, cartiere, magazine. Domnul Robert Muchembled ne infatiseaza un tablou pe care l-am privit adesea dezamagit: „s-a fracturat solidaritatea sociala, idealul civic nu mai atrage, s-a pierdut cultul politetii, s-a rupt lantul organizat in jurul autoritatii statului asimilator, negocierea traditionala nu mai functioneaza, Republica este amenintata. Nesupunerea civica a devenit valoare, impolitetea nu mai este delict civic. Se refuza totul: superioritatea  competentei si experientei, familia traditionala, legalitatea controlului social, institutiile statului, inclusiv cele care asigura ordinea sociala. O atitudine recalcitranta, tenebroasa, refuza totul, toate reperele traditionale, contesta indeosebi puterea, procedurile clasice de ierarhizare (traditiile, scolile de elita, administratia cu rigorile ei). Dar mai ales cultul identitatii asimilatoare. Corpul social nu mai comunica normal, dupa regulile stiute si atestate, imprecatia devine formula curenta. Noii actori sociali nu inteleg nimic din noua realitate sociala, excluderile profesionale si  insecuritatea sociala ii innebunesc, au doar sensul nesupunerii, stiu doar sa se revolte, sa conteste, sa sparga… Cu citiva ani in urma, intr-o iarna, am asistat contrariat, speriat, ingrozit la incendierile zilnice ale automobilelor unor slujbasi marunti, pentru care masina inseamna existenta si viata pentru ei si familiile lor. Stiti ce explicatii mi s-au dat? Procesul este descendent, acum doua nopti au fost incendiate peste o mie de masini, noaptea  trecuta numarul lor a scazut sub o mie. Reconfortant, nu?".

O stire de azi, vineri, cind scriu acest text, anunta reinceperea sezonului de incendieri in Paris. Impolitetea diurna in Tara Politetii. La noi injuria e cotidiana, avem sezon continuu.