Mar Nero (nu, nu, nu te du)

Proaspat distribuit la noi, Mar Nero ("Marea Neagra", Italia-Romania, 2008, regia Federico Bondi) se recomanda printr-un subiect care ar trebui sa intereseze la nivel de reflectare a miscarilor sociale. Tinara Angela pleaca in Italia sa ingrijeasca o doamna in virsta (o baba, am spune noi): menaj si asistenta la negru, povestea atitor femei pe care le cunoastem. In plus, de data asta intentia de productie apartine partii celeilalte. Nu mai sintem noi, romanii, cei care ne criticam starea de fapt, ci ei pornesc intr-o calatorie de rascumparare a vinei, reflex post-colonialist specific constiintelor deznationalizate, in care club italienii s-au alaturat de curind nemtilor, francezilor.  Un film italian despre romani care muncesc la negru.

Cum ne reflecta strainii, cum ne spun ei povestea? Regizorul e raspunzator pentru actorie, directorul de casting a fost, de asemenea, din partea italiana. In rolurile romanilor, intilnim "vedete" (daca pot fi numite asa, in absenta adulatiei generale) ale cinema-ului romanesc: Dorotheea Petre (Cum mi-am petrecut sfirsitul lumii, Ryna, Muzica in singe), Vlad Ivanov (4, 3, 2, Politist, adjectiv, etc.), Maia Morgenstern. Povestea intimista, infatisind relatia de prietenie care se infiripa intre ingrijitoare si batrina readusa la simtire, este regizata simplu (excesiv de simplu, pe alocuri), in interioare emotive, inclestate intre nevoile batrinetii si solicitudinea angelica a Angelei. Tot ce tine de interior si intim trece, cumva, proba actoriei satisfacatoare, mai ales datorita jocului solid al interpretei italiene (Leopard pentru cea mai buna actrita, la Locarno). Absenta unui ochi de regizor roman se simte insa puternic in performanta actorilor "nostri". Insensibilitatea regizorului Federico Bondi la nuantele firii romanesti intr-un film despre nuante o lasa pe Dorotheea Petre destul de singura in fata camerei. Prezenta ei interiorizata, hipnotica prin frumusete juvenila, rezista atit timp cit nu trebuie sa vorbeasca romaneste. Italiana stricata merge, place. Primesc senzatia deconstructiei logos-ului, o accept in cuvintele amestecate, italo-romana, care (la fel ca anglo-romana si toate celelalte amestecuri) caracterizeaza emigrarea in afara granitelor unei limbi. Falsul se strecoara cind vorbeste "limba noastra"; in secventele de socializare cu ceilalti romani muncitori in Florenta: Angela are o prietena care e lasata sa joace atit de prost, incit am vrut, efectiv, sa ies din sala. Mediul romanilor din Florenta e tratat la gramada, o sleahta de manelisti nediferentiati, bagati in cadru la figuratie ca intr-un film studentesc. Distributia si jocul personajelor secundare, a figuratiei romanesti in Mar Nero sint un exercitiu bun de identificare a cliseelor din peninsula si o dovada clara a indiferentei regizorale fata de cultura despre care vorbeste.

Lasind la o parte criticile sarite din mindria nationala, pe care Mar Nero mi-a descoperit-o cind ma asteptam mai putin, filmul pacatuieste si printr-un ritm deosebit de labartat in prima jumatate; regizorul nu reuseste sa profite de materialul scenaristic destul de ofertant (batrina cade-n baie, sufera, tipa, e rea etc.). Alternarea spatiilor, in schimb, aduce (pina la un punct) necesara scapare din acest real plictisitor. Angela e din Sulina. Tara apelor, prin care Vlad Ivanov conduce o barca in probabil cel mai putin solicitant rol din cariera sa, isi foloseste nemarginirea cu bun efect cinematografic. Oricine a facut calatoria de cinci ore de la Tulcea la Sulina va putea confirma, insa, ca nu e nici pe departe la fel de mirifica precum filmarile la rasarit si apus, de pe macarale, de film. Din nou, realizatorii italieni se grabesc sa-si afunde constiincios ochiul de turist in aparatul pentru prins imagini. Noroc cu ultima treime a filmului, in care scenariul, montajul paralel si utilizarea muzicii aduc ce prea mult am asteptat sa vina.

Intoarsa cu baba la Sulina, in cautarea iubitului necomunicativ, Angela calatoreste pe canale, pe inserat (natural, nu se putea irosi o filmare in regim de lumina magic hour, ingemanarea zilei cu noaptea). Din biserica Sf. Nicolae, situata, culmea, chiar linga apartamentul in care asteapta, baba aude o cereasca muzica religioasa, care-i confera si Angelei un aer de sfinta iubita pe canale, spre barbatul ratacit. Sub ochii ei, o fata desprinsa parca din Tarkovski intinde albituri pe sirma. O fi amanta, o fi o slujnica? Nu vom afla nicicind, pentru ca totul se termina cu bine, Vlad Ivanov (la fel de tacut ca si pina acum, caci asa sint romanii, ei tac si fac) o va cuprinde si re-cunoaste in curind pe Angela, precum doar un barbat pe femeia lui.

Fericire maxima. Din fericire, putem evita filmele care incearca sa ne ispiteasca, lucrind doar la sentiment. Desi pe coloana sonora a Mar Nero apare inclusiv hitul "Noi sintem romani", mi-am simtit sentimentul national strict manipulat in aceasta co-productie despre "un subiect actual".