Marea vinatoare

In vremea nu prea veche, pe cind tiriacii si tovarasii lor miliardari nu aveau permise de vinatoare, pe cind mistretul, caprioara si ursul puteau vietui in tihna prin padurile patriei, in vremea nu prea veche telespectatorii nu erau otraviti cu stiri prostesti despre unicul, inimitabilul si nemaipomenitul eveniment cinegetic de la Balc.

Moda asa-ziselor stiri mondene cu tema vinatoreasca a fost lansata nu pe vremea Raposatului, cum am fi tentati sa credem, ci pe timpul domniei lui Adrian Nastase, cunoscut marelui public si ca „primul vinator al tarii". Fenomenul, in sine, are o explicatie banala. Inca din negura timpurilor oamenii cu arme si bani erau obisnuiti sa-si petreaca barbateste timpul liber, luind ursul la trinta. Nici pina in ziua de azi lucrurile nu s-au schimbat substantial. Orice bogatas cuprins de vraja primului miliard facut nu se stie cum trebuie sa-si ia pusca, haine de vinatoare si masina de teren, daca vrea sa intre in clubul select si restrictiv al eminentelor care, la o tuica fiarta, o pastrama si un vin, pun la cale soarta economiei nationale. Un individ care a bagat un glont intr-un mistret iti va spune oricind ca mersul la vinatoare e mult mai tare decit pescuitul. Sa dai la peste e nitelus girly. A lua o stiuca in cirlig e o nimica toata. Altfel se umfla singele in vene cind ai luat iepurele sau fazanul la tinta, ca sa nu vorbim de cerbi ori de vreun coltat. Inima iti bate mai tare, respiratia e parca mai taioasa, arma devine o prelungire a miinii tale, iar pupila iutita de adrenalina prevede zbaterea scurta a vinatului muscat de glont sau de alice. Pac! si l-ai ciuruit.

Ca orice magnat care isi respecta averea, pasiunile si tovarasii de business, Ion Tiriac si-a chemat colaboratorii la vinatoare, fapt posibil, normal si promitator pentru profiturile domniei sale. In consecinta, presa romaneasca a acordat spatii generoase unui eveniment lipsit, din punctul meu de vedere, de relevanta publica, fapt anormal si plin de intelesuri. Goana dupa senzational de senzational i-a transformat pe multi jurnalisti in ogari. Asa se face ca, in prezent, stirile se miros, nu se afla, subiectele de presa se vineaza, nu se documenteaza si orice material de succes iti permite sa impusti un premiu.

Daca s-ar pune „cap la cap" timpii irositi pentru a vedetiza inutil trupa de bogatani durdulii si blazati coboriti din avion cu pusca-n mina, s-ar obtine cel putin 90 de minute, timp suficient pentru orice om cu simtul umorului sa vada, cu mult mai multa tragere de inima, comedia ruseasca Особенности национальной охоты (Osobennosti natsionalnoy okhoty, 1995). Sa ma scuze cunoscatorii de limba rusa, daca am scris gresit titlul. In lumea anglofona, pelicula circula cu denumirea „Peculiarities of the National Hunt", adica „Specificul national al vinatorii". Fireste ca, in Romania, un asemenea titlu ar ingropa filmul, in loc sa ii dea viata, asa ca ne vom referi la respectiva realizare cinematografica numind-o „Marea vinatoare". Filmul merita cautat si vazut intrucit exploreaza in cheie satirica tema strainului interesat de obiceiurile locurilor pe care le viziteaza. Regizorul Aleksandr Rogozhkin valorifica cu pricepere contrastul dintre universul luxuriant si confortabil al aristocratiei ruse de la sfirsitul secolului al XIX-lea si haosul imprevizibil al democratiei actuale, in care mica intelegere si o sticla de votca pot asigura livrarea cu bombardierul a unei vaci care trebuie sa ajunga la cumnatul aflat dincolo de apa.

Inainte de a pleca la vinatoare, toata lumea se odihneste la un pahar. De fapt, la mai multe pahare. Pahare dupa pahare. In ochii finlandezului Raivo, ajuns in Rusia pentru a se documenta despre obiceiurile de vinatoare, vodca este combustibilul care pune in miscare resorturile actionale ale vajnicilor barbatilor care se pregatesc sa doboare orice bestie coltata sau purtatoare de coarne. „Trebuie sa bei, asa-i traditia vinatoreasca in Rusia", rezuma, inainte de marele eveniment, unul dintre participanti. Forta comicului de situatie e intarita cu dialoguri eclatante. Daca vreti sa aflati cum se inteleg un finlandez care o rupe binisor pe engleza si un cantonier barbos cu aura de schimnic, care abia macina in gura rusa materna, dar care e daruit cu harul suptului, nu trebuie decit sa urmariti interactiunile dintre personajele Raivo si Kuzmici. Urmariti vitejiile cinegetice ale unui general nostalgic, tatuat sub buric cu secera si ciocanul, si veti baga de seama cit de bine i se potriveste rolul actorului Aleksei Buldakov. Intensificate de alcool si de puterea de foc a armelor, prostia si exuberanta omeneasca cresc de la scena la scena si confera filmului trainicie umoristica.

Succesul filmului, concretizat in mai multe premii si in continuari despre pescuit si despre politica, se datoreaza unei idei simple si de bun-simt. Trasul cu arma e o pasiune distractiva atita vreme cit vinatorul nu se ia in serios. E mai bine sa iti pierzi vremea cu amicii, in aer liber, decit sa strivesti cu gloantele corola de minuni a lumii.