Memoria spatiului academic

Odata cu aniversarea celor o suta cincizeci de ani de existenta a universitatii iesene (2010) si inaugurarea muzeului acestei institutii, s-a instituit si o noua forma de celebrare: Zilele Muzeului Universitatii „Alexandru Ioan Cuza". Anul acesta au fost doua zile pline, 29-30 noiembrie: o sesiune de comunicari stiintifice, sub genericul „Viata academica si istorie universitara", onorata indeosebi de tineri cercetatori, lansarea unei publicatii proprii, o sesiune de evocari ale unor personalitati din universitate. Editorii revistei Historia Universitatis Iassiensis, din care au iesit deja doua numere, motiveaza astfel intreprinderea lor: cunoasterea institutiilor cu rol educativ, a conditiilor si  campului cultural in care s-au structurat comportamentele colective si individuale, in care s-au format elitele tarii, ar trebui sa devina o preocupare prioritara a cercetarii academice. Cum s-a format si instituit, in diferite perioade, un anumit ethos universitar, cum s-a transmis cunoasterea, ce conditii de context social-psihologic a facilitat sau franat acest proces, ce fel de practici educative si culturale au dominat campul universitar, iata doar unele intrebari pe care si le pun cercetatorii. Stiind cum au influentat practicile intelectuale viata institutionala, cunoscand cum functionau laboratoarele in care se nasteau ideile si teoriile despre institutii, aflam si cum s-au construit proiectele despre stilul fiecarei epoci. Din pacate, contextele social-politice, ideologiile au deturnat uneori aceste incubatoare de idei si pe actorii sociali aferenti, elitele au derapat in cateva perioade; mai exact, campul universitar a permis uneori aparitia unor elite nocive si acest lucru s-a rasfrant asupra intregii societati. Cercetarile de astazi asupra trecutului ne pot releva cauzele care au destructurat uneori societatea romaneasca, oferind explicatii valabile pentru zilele noastre.

Inspiratorul manifestarii din partea a doua a acestei celebrari, profesorul Ion Toderascu, a avut ideea sa reuneasca reprezentanti ai fiecarei facultati, cerandu-le sa prezinte profesori de prestigiu, nume importante care au marcat dezvoltarea stiintei si vietii comunitatii. Sub genericul Memoria spatiului academic, participantii au fost invitati sa evoce figuri de mari personalitati ai Universitatii. Trebuie sa remarc insa ca a procedat mult prea „democratic" cand a lasat alegerea candidatilor, in aceasta galerie de prestigiu, facultatilor. In unele cazuri au fost lasati in afara savanti autentici, in favoarea unor persoane agreabile, fara a se ridica la un nivel profesional ridicat. Valoarea e totusi altceva.

Constantin Toma a prezentat pe Olga Necrasov, omul care „a trait doar pentru altii": un model profesional si moral, „reper sigur al valorii consacrate". De cate ori participam la sedintele senatului universitatii si-i aveam in fata portretul, imi evocam toate informatiile pe care le putea avea orice membru al comunitatii, interesat de destinul personalitatilor autentice. Nu doar parcursul sau profesional e fascinant, ci si viata sa: nascuta la Sankt-Petersburg, in familia generalului tarist Necrasov (botezata chiar de catre tar!), ajunge, o data cu revolutia sovietelor, la Iasi. Generalul se alatura armatei romane, lupta la Oituz, dar se pierde curand. Aceeasi soarta o au mama si fratele. Iar Olga ramane singura, orfana. A facut primele studii la Notre Dame de Sion (cladirea filarmonicii iesene), din 1917 pana in 1929. Institutul acesta dadea o educatie solida si la bacalaureat tanara Olga e remarcata de profesorul Paul Bujor care o indeamna sa vina studenta la facultatea de stiinte naturale. Inzestrata, perseverenta, incepe o cariera stralucita, ajungand un nume de varf in antropologie, cercetator remarcabil, autor prolific, academician. Avantat, pasionant, fostul sau elev a descris cu caldura si admiratie stilul savantei, exigenta si modestia sa, talentul sau didactic: o fiinta sobra, severa, intransigenta, dar si plina de grija fata de studenti. Modestia savantilor. Un alt membru al Academiei, Liviu Ionesei, prezentat de Leonard Olaru: un om daruit total stiintei pe care a slujit-o, geologia, „uitand aproape de existenta sa si de nevoile personale". A avut contributii esentiale in domeniu, a deschis fronturi noi de cercetare. A pretuit si indrumat pe toti cei ce raspundeau exigentelor sale, acestia fiindu-i recunoscatori intreaga lor viata. A luptat cu fermitate impotriva fraudarii examenelor si a coruptiei in munca didactica si in cercetare – simbol, el insusi, al perseverentei in munca, al corectitudinii si cinstei. A primit numeroase titluri, premii, recunoasteri publice. Profesorul Constantin Mihul, prezentat de Gh. Popa, apartine primului grup de fizicieni romani care, dupa primul razboi mondial, si-a finalizat studiile de fizica in tara, obtinand apoi titlul de doctor in strainatate, in Franta, lucrand cu profesori cunoscuti. Si-a inceput cariera la universitate in 1924, de unde s-a pensionat in 1968. A ramas in memoria generatiilor, care l-au avut ca profesor, ca un simbol al corectitudinii, perseverentei si devotamentului. Are contributii deosebite in domeniul opticii si spectroscopiei, in caracterizarea spectrelor oxigenului atomic si ionic, proprietatilor optice si spectrale ale petrolurilor romanesti. Un foarte bun familist care si-a extins aceasta calitate si asupra colectivului pe care l-a condus, structurand o alta familie, o scoala de fizicieni ieseni. In ce ma priveste, l-am prezentat pe profesorul Vasile Pavelcu (foto), membru al Academiei. Venit la Iasi de dincolo de Prut, din fostul imperiu tarist, a facut o stralucita cariera, devenind, in timpuri dificile, cel mai respectat si admirat psiholog din Romania de catre comunitatea stiintifica; a fost luat ca model, ca mentor, a coagulat in jurul personalitatii sale pe cei mai dinamici cercetatori din toata tara. A marcat covarsitor cateva domenii de cercetare, nimeni nu progresa in studiul personalitatii sau al afectivitatii fara aaA€A‘l invoca. Facuse parte din elita culturala a Iasului interbelic, motiv in plus sa fie admirat, invidiat, mitizat. Era Psihologul. Preocuparea sa cea mai importanta a fost aceea de a examina evolutia dramatica a psihologiei ca stiinta. De la interogatia Ce este psihologia? (1946), amplificata in Drama psihologiei (1965), pana la discursul de receptie la Academie (Statutul psihologiei, 1975), Vasile Pavelcu a fost psihologul care si-a pus si a pus mereu intrebari inconfortabile, uneori s-a indoit, a trait intens evolutia sinuoasa a stiintei. Psihologia era pentru Pavelcu un personaj cu o existenta dramatica, impins adesea in situatii dificile, uneori tragice, dar decis sa-si joace sansa, sa se autoconstruiasca, sa-si urmeze destinul. Profesorul de antichitati Nicolae Gostar, venit la Iasi, de la Cluj, a fost prezentat cu caldura si umor de Ion Toderascu care, marturiseste, a avut sansa sa faca parte din prima generatie de studenti ieseni care i-au urmat cursurile de Istorie veche si Arheologie. Si-a cucerit studentii prin eruditie si competenta. „A fost pentru mine un reper… avea stiinta superioara, discurs frumos si prestanta". Colegul meu a evocat o minunata calatorie, indrumat de profesor, in muntii Orastiei sau alta la monumentele greco-romane din Dobrogea. „Conu Nicu", cum era cunoscut in comunitatea academica, era „un excentric… sfida regula sociala" a timpului, ducea un permanent razboi cu un renumit sef din universitate (tamplarul de la Cadre!), un muncitor care ajunsese sa evalueze opera si viata profesorilor universitari. Si-a trait viata intens, plenar, lasand urme de nesters in inima colegilor mai tineri si a multor membri ai comunitatii academice iesene. Emil Horomnea a adus, in memoria participantilor la intalnire, figura celui care a intemeiat studiul contabilitatii la Iasi, profesorul Dumitru Rusu. Venit din Tara Motilor, acest neobisnuit contabil si-a indrumat urmasii sa-si completeze studiul de specialitate cu lecturi din varii domenii, a  imbracat stiinta sa arida in haina culturala, a innobilat-o. Zicea, ne informeaza discipolul sau: „cultura nu reprezinta un lux, ci o stringenta necesitate". Prelegerile sale erau disertatii captivante, lectii de cultura si oratorie: „valoarea dascalului autentic deriva din vocatie si nu din ocupatie". Lucrarile sale stiintifice, traducerile, indemnurile orale il situeaza intre fondatori; a construit, la Iasi, o scoala de contabilitate. Paul Romulus Fiedler ne-a evocat pe unul dintre intemeietorii educatiei fizice la Iasi, Adrian Odochian. Un om entuziast, modest, echilibrat, bun specialist in sporturi de iarna si turism, dascal daruit. Stia sa-si apropie colaboratorii si studentii, sa le transfere pasiunea sa, sa-i inspire. A lasat urme.

Unii dintre cei anuntati nu s-au putut prezenta, din modive de sanatate sau alte motive, dar si-au transmis textele si ele vor fi publcate in numarul viitor al revistei muzeului, cum s-a intamplat cu evocarile de anul trecut, inserate in numarul 2/2011. Consemnez aici numele acestora, din lipsa de spatiu: Constantin Ciopraga (evocat de Dan Manuca), filosoful si logicianul Petre Botezatu (Stefan Afloroaei), matematicianul Ilie Popa (M. Turinici), chimistul Vasile Ababi (Nicolae Balba), juristul si poetul Nicolae Tatomir (Ioan Macovei), parintele Gala Galaction (Mihai Vizitiu), preotul Ioan Feret (Emil Dumea).

Ma uit in urma, la portretele sumare ale celor evocati. Nu-s multe cuvintele din care au fost reconstituite: munca, vocatie, daruire, pasiune, perseverenta, umanism, iubire de oamneni, etica, corectitudine. Si ma intreb: ce s-a mai pastrat, oare, din acest portret colectiv, in campul universitar de astazi? Cum vor fi prezentati, peste timp, cei ce-si construiesc astazi carierele?