Merci pentru sunet

N-am mai fost in Moldova cealalta de cind am intrat in Uniunea Europeana. Altadata mergeam mai des, pentru cursuri sau comisii de doctorat. Nici colegii mei din Chisinau n-au fost de mult la noi. Unii au ratat congrese, intilniri stiintifice pentru ca nu au putut patrunde la Ambasada Romaniei din Chisinau. Nu pentru ca functionarii de acolo n-ar fi vrut sa le faca vizele, ci pentru ca nu puteau face fata. Asa mi-au spus toti. Chestia cu traficul vizelor li s-a parut cam cusuta cu ata alba.

S-a fixat la Chisinau o intilnire finala a unui proiect in parteneriat cu colegi de la Fribourg si Cluj. Elvetienii au venit cu avionul direct, clujenii au facut opt ore cu "trenul foamei" (ei zic ca mai bine s-ar chema al groazei), in care "vizita la baie" (dupa expresia delicata a Danielei) insemna o aventura penibila, iar cumpararea unei sticle de apa dintr-o gara, un risc enorm. La insistentele lor, ma interesez de posibilitatea de a calatori sigur si civilizat, cu un autobuz, la Chisinau (cu masina proprie n-am curajul sa merg, nici nu prea am vazut masini romanesti pe traseu). Nu sint autobuze, mi se spune, numai microbuze, si un tinar coleg nascut la Chisinau se angajeaza sa ne rezerve el locuri la un sofer amabil si corect. Domnul Mihai e intr-adevar amabil si corect, dar nu pleaca pina nu umple bine masina lui, unii pe scaune improvizate, aparute de nu stiu unde atunci cind se arata amatori. Din Tirgusor Copou urca o doamna dolofana, care ma inghesuie amarnic si-mi transmite un damf de peste care aproape ma doboara. Noroc ca a coborit destul de repede, parca la Ungheni. In masina sint mai multi studenti (mai ales studente) care nu se satura sa vorbeasca la mobil. Deduc din conversatiile lor publice ca si-au luat deja vacanta de Pasti, cu o saptamina inainte. Fete bine imbracate, elegante, dichisite, preocupate de infatisarea lor. Una dintre ele incheie fiecare conversatie cu o propozitie care exprima intreaga sa gratitudine pentru momentele de delectare intelectuala la care a participat: "Merçi pentru sunet". Despre o colega ramasa probabil la Iasi informeaza ca "se retine" inca doua zile. Cit a stat pe peron, asteptind sa plecam, n-a contenit sa vorbeasca la telefon. Alta, tinuta discreta, tacuta, cu un aer de printesa din alte lumi, coboara la Pirlita. Microbuzul domnului Mihai nu mai are de mult arcuri, telescoape sau alte mijloace de a ameliora "hurducaturile" pricinuite de gropi, el se scuza zimbind si convenim cu totii ca merge si asa. Ne ofera, in schimb, muzica buna, moloveneasca, intr-un ritm indracit. Fac conversatie toti cu toti, se impartasesc impresii si se ofera sfaturi practice, aflu aproape toate informatiile utile. La Chisinau, domnul Mihai face ocoluri sa-i lase pe toti calatorii la portile lor, apoi ne depune si pe noi la Vila Verde, un hotel privat, undeva pe o inaltime. Doamna Maria, pe care am asteptat-o o jumatate de ora sa cumpere ceva de la Billa, il anunta pe domul Mihai, la coborire, ca nu are bani de taxi pentru a ajunge in Transnistria natala si el ii ofera banii trebuitori fara sa faca nici un comentariu. Lasa, mi-i dai matale cind ne mai vedem. Un mos ne face sa mai intirziem intr-o statie improvizata pentru a asculta urarea lui intortocheata si pitoreasca de ramas bun, la despartirea de mica societate. Moldova profunda.

Hotelul nostru e plasat intr-un cartier de vile care arata ca nasc si la Moldova oameni cu stare, iar masa la restaurant e deosebit de bogata si variata, bucate specifice, ca mincarica la ulcica, dar si altele rafinate. Risipa aceasta nu si-o poate permite o tara bogata. Colegii elvetieni, pe care-i stiu sobri si accentuat economi, scot sunete inalte de entuziasm si gusta cu pofta. Daca tot platesc… Vinul e si acesta la inaltime. Moldova e si tara vinurilor.

Mai tirziu, incitat de doi colegi, un profesor elvetian pe care-l cunosc de citiva ani, care stie bine Romania, vorbeste romaneste (si moldoveneste, constata el), si un vorbaret din Roma, plecam cu "rutiera" in oras. Biletul costa trei lei (un leu romanesc e cam 4,60 lei moldovenesti) si opreste "la comanda", cum anunta un inscris. Ce inseamna? – sint chestionat. Inseamna ca opreste cind solicita pasagerul, dar nu se abate (probabil) din traseu. Sint entuziasmati. Ne plimbam la miezul noptii pe strada Stefan cel Mare, domnul Alessandro imi spune ca bulevardul acesta mare ii evoca Champs Elysées, are si Arc de Triumf, numai ca e mai agreabil aici, e mai putin aglomerat. La statuia lui Stefan dau lamuriri despre puterea simbolica a acestui personaj si imi vine greu sa explic de ce personalitatea lui Stefan nu are acelasi ecou in Moldova cealalta. Mi-e greu sa explic si al cui este cu adevarat, al lor sau al nostru? Care ei, care noi? Ne intoarcem tot cu rutiera, drum de ocol, prin cartiere departate – aceeasi incintare.

A doua zi incepem cu declaratii de presa, interviuri, publicitate. Un domn care-mi ia un interviu ma intreaba neincrezator: sinteti chiar domnul acela Neculau care a scris mai multe carti, cite ati scris? Nu-i vine sa creada ca arat asa cum arat pina nu confirma colegul meu de la Universitatea "Ion Creanga". Ma rusinez ca n-am adus citeva carti – ce-a fost in capul meu? – dar nu mai pot repara. Schimbul de idei e chiar interesant, antreneaza pe toti, inclusiv pe invitatii speciali din Chisinau. Nu-si ia nimeni aer de savant-sef si de aceea nu apar disensiuni, nici discutii ostile. Nu pot sa nu observ cit de sensibili sint uneori colegii moldoveni, orgoliu national pe care-l practicam si noi adesea la noi acasa.

Dupa masa, se organizeaza o excursie la Milestii Mici, un oras viticol subteran, o galerie de peste 200 km intr-o fosta mina de calcar, peste doua milioane de sticle – unele costa citeva mii de euro, ne informeaza frumoasa Olea, ghida noastra. Ne intilnim in plimbarile noastre la peste 80 metri sub pamint cu o delegatie pesedista din Romania, venita sa sustina colegii din Moldova. E condusa de un tinar lider care paseste teapan si asteapta sa fie recunoscut si salutat. Nu-l saluta nimeni.

La intoarcere, in Dumineca Floriilor, domnul Mihai ne ia de la hotel, cum am convenit, si aflind ca ne place Pavel Stratan, opreste undeva, ia o caseta si-i ascultam pe Pavel si pe Cleopatra tot drumul. La noua vama romaneasca de la Sculeni ne dau jos si ne cer sa punem toate bagajele pe o banca de fier cu vopseaua scorojita. Dintre toti cei noua calatori, sint ales eu sa-mi deschid valiza si domnul acela cu aer superior strimba din nas scirbit cind vede numai camasi murdare si pijamaua. Aflu ca domnul Mihai i-a avertizat ca are niste profesori universitari, acestia vor fi fiind cei care transporta acum droguri sau arme? Un domn din Chisinau, care ne-a oferit tot drumul informatii despre conceptul de "calc lingvistic", constata amar: "Am intrat in Uniunea Europeana".

Publicitate și alte recomandări video