Caută 
6 MIN
Am aruncat intrebari si ancore in stinga si-n dreapta, toti teleastii de calitate o stiu pe Aurora Liiceanu ca psiholog de televiziune, psiholog public. Printre confrati are reputatie de originala, mai ales de descoperitoare a unor teme de cercetare nefrecventate sau de nisa. Caut pe internet si ramin interzis: e senior-editor la o revista de succes, e pe locul patru in Topul Femeilor de succes, in viziunea Capital, „spune la televizor povesti despre vietile altora, sub forma de «cazuri», ca o Seherezada a psihologiei aplicate", e o militanta, desi nu se considera feminista (cred si eu, e prea desteapta ca sa se alinieze acestui curent unificator), da sfaturi cuplurilor, consiliaza cu succes… Dar, mai ales, observa monstruos, spune transant ce crede, explica psihologia neavizatilor si sugereaza psihologilor cimpuri sociale ignorate (din pudoare, din lene, din comoditate?). Si scrie bine, altfel decit cei din breasla noastra atit de conformista.
Ne stim de citeva decenii, e un interlocutor coplesitor, gindeste si comunica intr-o viteza ametitoare, amesteca temele (totdeauna intentionat), da impresia de causeur rafinat, dar daca analizezi mai tirziu secventele conversationale, gasesti mesaje ascunse, reflectii grave, opinii nemascate, o psihologie subtila, greu de descifrat cu competentele unui psiholog de laborator. Descinde din alta psihologie, clinica si culturala, cum la noi practica numai Vasile Pavelcu; sau din curentul psihosociologiei clinice de azi, grupuscul marginal, izolat cu bariere ferme de catre experimentalisti. Cind am scris rindurile de mai sus, constat, am ignorat respectul ei pentru psihologia de laborator, invatata de la profesorul Gheorghe Zapan, un maestru ascuns bine in timpul regimului, lasat mai tirziu sa predea, ingaduit, dar competent ingradit. Si am pus intre paranteze studiul despre „fenomenul Nucsoara", satul acela din care a pornit rezistenta din munti a grupului Arnautoiu, intre 1949-1958. A reconstituit drama satului traumatizat, a deschis rani nebanuite intilnind supravietuitori ai perioadei (membrii grupului au fost, cu totii, executati), colaboratori ai regimului sau „favorizatori" (cum erau numiti de Securitate cei ce-i ajutau pe partizani), a spart tacerea de o jumatate de veac, a reinventat studiul memoriei sociale. Prezenta cercetatorilor la Nucsoara a avut efectul unei pietre aruncate intr-un lac, undele cuprinzind toata suflarea si nelasind pe nimeni indiferent. Cartea doamnei Liiceanu de-construieste lumea satului, personajele mitului, transferul violent de putere. Identifica tensiunea spirituala a memoriei satului, lupta dintre fidelitate si traditie cu noile constructii identitate, urmare rupturii provocate de regimul comunist si inventarii unei noi istorii. Cind ne apropie de oamenii de azi, peste care au trecut vremurile, ne face partasi la drama satului ca intreg, la relatiile interpersonale care macina din interior, dezvaluie framintarile, sperantele, fricile si disperarile, disputele pe care le stirnesc amintirea si faptele de atunci. Pe cei de astazi mitul nu-i prea atinge, Elisabeta Rizea e privita cu invidie – aceasta a fost impresia mea cind am citit cartea, atunci cind a aparut. Satul a uitat contextul, poporul roman e invincibil cind e vorba de uitare, cu asta am ramas eu.
Recentul volum, Prin perdea (Polirom, 2009), nu e o carte de memorii, dar nici studiu de psihologie nu e. Mai degraba o psihosociologie aplicata la viata, la contexte, la personaje in situatii, la institutii si actori sociali. O lectura discreta a cotidianului, a masinii de trait care fabrica si striveste personaje. Intr-un interviu acordat recent informeaza cititorii ca vor fi dezamagiti daca vor cauta picanterii si crede ca a folosit confesiunile despre viata sa ca pretexte pentru a vorbi despre psihologie. Am citit-o si eu cu aceasta grila de lectura si am detectat o psihologie sociala clinica autentica, o psihosociolgie a vietii cotidiene, o stiinta a deciziilor si alegerilor importante, a trairilor si metaanalizelor, a contextelor strivitoare si a optiunilor in momente de cumpana. Si-a asumat diagnosticul lui Constantin Noica, cel care, in tinerete, i-ar fi spus ca psihologia se ocupa de „micutisme" si nu are acces la Idee, la Conceptul care fondeaza. Chiar daca i s-a inradacinat atunci gindul deprimant ca psihologia e o disciplina a faptului marunt, a demisolului cunoasterii, a semiintunericului si obscuritatii, a perseverat, s-a incrincenat, a facut pactul cu psihologia. Prin literatura, din nou ca Pavelcu (curios, si el basarabean si maestru al limbii), pe care nu l-a descoperit inca, priveste de acum altfel lumea, viata, oamenii, „facaturile" destinului in care ea insasi a fost inclusa.
N-am avut niciodata interes pentru ramura care se cheama psihologia copilului si nu mi-au placut manualele despre aceste virste, prea explicite si savante, prea departe de copil. Cind eram asistent, profesorul Pavelcu ne consilia pe toti din jur sa ne observam copiii, sa notam progresele lor, regretind ca el insusi n-a avut un asemenea noroc. Eram insa atit de preocupat de procurarea mijloacelor, de supravietuirea in trei, incit n-am putut da niciodata curs acestui indemn; iar cind am decis sa o fac am constatat ca intre timp copilul nostru devenise prea matur si independent ca sa mai poata deveni obiect de studiu sistematic. Dar descopar acum ca se poate scrie, retrospectiv, pornind de la experienta in doi (doar mama si copilul), de la situatii si momente, extragind idei din participare. O psihologie aplicata autentica, vie, nu de la mama la copil, nu protectionista, ci de coabitare: „prieteni, confidenti, discutam absolut de toate".
Aurora Liiceanu isi extrage exemplele din viata, din intimplarile prin care a trecut (si a avut destule, bune si rele), din relatiile cu oamenii pe care i-a intilnit. Din orice isca o situatie observativa, pune un diagnostic, initiaza o discutie, psihologizeaza. Desigur, e constienta ca psihologia nu-ti ofera certitudinile pe care ti le dau stiintele exacte, anumite discipline precise sau ocupatii foarte aplicate. Dar incertitudinea, ambiguitatea, ca teme de cercetare, isi aleg ele oamenii, nu ofera teren de manifestare spiritelor opace. Dupa episodul „Meditatia transcedentala" si desfiintarea Institutului de Psihologie, unde lucra ca cercetator, a ajuns femeie de serviciu la gradinita fabricii „Suveica". „Atunci am realizat importanta spatiului pentru viata noastra interioara. Nu aveam un loc al meu!". Aici a descoperit alta lume, a perifericilor, a marginalilor preocupati doar de supravietuire. Nu-i era ingaduit sa se apropie de spatiul clasei, unde trona o doamna educatoare care-i cerea imperios sa nu tulbure „procesul de invatamant" trecind cu galeata ei (desi poate stia ca noua femeie de serviciu e doctor in psihologie, cu specializare in SUA), dar e acceptata in cealalta societate. Printre colegele cu care spala scarile si curata cartofi la bucatarie, in mijlocul unor fiinte coplesite de griji, care stiau ce e greul, a invatat sa fie puternica, stiind ca e raspunzatoare de soarta familiei. Pofta lor de viata, constata, era invadatoare, te coplesea, te atasa, nu-ti trezea dorinta sa le schimbi. A coborit atunci in rigola vietii, a descoperit, cum zice, „caracterul aprig al vietii", viata ca experiment psihologic natural. Simtea compasiunea care „fosnea" in spate, dar n-avea timp s-o interiorizeze, trebuia sa traiasca in aceste doua lumi si sa supravietuiasca. Cu aceasta experienta in spate, nu ezita sa dea replica tirzie Invatatului: Da, domnule Noica. Aveti dreptate. Imi plac „micutismele".
Intr-un interviu recent, se declara „specialista in psihologia pierderii!… Nu mi-ar fi trecut prin cap c-o sa citesc atit despre pierderi, despartiri, separari, cit am citit in ultimii zece ani… Psihologia in domeniul relatiilor interpersonale, care studiaza separarea, boala, moartea, s-a dezvoltat extraordinar".
Mi-am propus sa inchei intr-o nota optimista: un text evoca un mare caracter din vechea universitate ieseana, profesorul Stefan Barsanescu. Acesta, desi el insusi avea o pozitie precara, o sustine cu tenacitate la un concurs pentru o bursa in SUA, principala contracandidata fiind sotia unui filosof oficial. Textul e luminos: „Totusi, exista oameni minunati". Desi izbita adesea de Doamna Viata, Aurora Liiceanu a stiut sa-i descopere.
