Mitul unitatii arabe

Ca orice mit, si acesta a existat doar in mintea oamenilor, fara sa aiba corespondent in realitate; de fapt, acesta este si rolul oricarui mit: sa creeze o ordine, o lume ideala, care sa fie un fel de substitut al lumii reale – complexa, dezamagitoare si imposibil de stapinit.

Interesant este faptul ca acest mit al unitatii arabe a fost, si este inca, prezent mai ales in mintea celor care cunosc putin lumea araba, care se afla departe de aceasta si au informatii sumare despre istoria acestei lumi. Cam la fel se intimpla si cu Islamul: cei din afara lui il privesc ca pe o religie unitara, pun semnul egalitatii intre Islamici si Arabi si, mai grav, unii identifica Islamismul cu terorismul.

Toate acestea intra in categoria mitului sau,cel putin, in sfera larga a ceea ce poate fi numit informatie sumara sau „cunoastere dupa ureche".

In realitate, Islamismul este la fel de „unitar" ca si Crestinismul, adica impartit intr-o multime de confesiuni, secte, grupari mai mici sau mai mari, care, toate si fiecare in parte, detin „Adevarul Absolut". Deosebirea este ca in Islam inca exista conflicte religioase singeroase, pe cind in Crestinism acestea au disparut de ceva vreme, lupta continuind doar la nivel teologic.

Apoi, nu toti arabii sint musulmani si nici toti musulmanii arabi. Este adevarat ca marea majoritate a arabilor sint musulmani, dar un numar foarte mare de oameni din Turcia, Africa, Iran, India, Extremul Orient sint musulmani fara a fi arabi. Deja este evident ca expresii ca „unitatea islamica" si „unitatea araba" sint departe de a avea corespondent in realitate.

Si totusi, in anumite momente istorice – ma refer la ultima suta de ani -,  arabii s-au unit cind au avut in fata un dusman comun. Rascoala lor impotriva otomanilor, in primul razboi mondial, este exemplul cel mai semnificativ. Mai amintesc si asocierea dintre Egipt si Siria in „Republica Araba Unita" care a durat, insa, doar 3 ani (1958-1961).

Au mai existat si alte citeva momente cind tarile arabe au adoptat pozitii comune in diferite organizatii si organisme internationale. Cea mai evidenta a fost, insa, unitatea araba in lupta impotriva Israelului – cel putin pina la incheierea pacii cu Egiptul. Si azi, cind vine vorba de evrei, cam toti arabii se incrunta si cer ajutorul lui Alah impotriva seitan-ului sionist. Cind vine vorba, insa, de relatiile dintre ei, de interesele lor divergente, armonia araba dispare ca prin farmec, lasind loc dihoniei si luptei cu toate armele, inclusiv cu cele teologice.

Eforturi de a pastra lumea araba cit de cit unita s-au facut, inclusiv la nivel institutional. In 1945, citeva tari mai importante au alcatuit Liga Araba, la care au aderat, ulterior, majoritatea tarilor arabe.

Trebuie sa recunoastem ca aceasta Liga a avut un rol important in mentinerea unei anumite coerente a lumii arabe – daca mai putin in relatiile dintre tarile componente, intr-o masura mult mai mare in relatiile cu lumea ne-araba. Calitatea de membru al Ligii este foarte importanta pentru tarile care o compun, deoarece le ofera un fel de umbrela protectoare intr-o lume extrem de complexa si schimbatoare. In consecinta, orice sanctiune – economica, politica sau de alta natura – aplicata unei tari membre a Ligii este resimtita dureros de aceasta, atit la nivel politic-institutional, cit si la nivelul psihologic, al mentalului colectiv.

Este cazul Siriei. Cu citeva zile in urma, conducerea Ligii Arabe, reunita la Cairo – unde-si are si sediul, inca de la infiintarea sa in 1945 – a decis, cu 18 voturi pentru, 3 impotriva si o abtinere (Irak) suspendarea Siriei din organizatie.

Motivul? Cu 10 zile in urma acestei reuniuni, Liga a convenit cu Siria un plan de iesire din criza grava in care se afla aceasta, iar punctul central era incetarea represiunii impotriva demonstrantilor anti-Assad. Rezultatul a fost o inasprire a represaliilor, astfel incit – spun agentiile de presa si opozitia –  s-ar fi ajuns la vreo 3500 de morti de la inceputul crizei. In consecinta, Liga a suspendat Siria din calitatea de membru si a cerut tarilor arabe sa-si retraga diplomatii de la Damasc; de asemenea, a invitat liderii curentelor de opozitie la Cairo ca, in decurs de 3 zile, sa vada ce-i de facut in Siria.

Rezultatul a fost paradoxal, dar explicabil din punct de vedere psihologic. Are loc o resurectie a fortelor pro-Assad, iar ambasadele si consulatele unor state arabe si musulmane (Turcia) au fost atacate. Mai multe zeci de mii de sirieni au iesit in strada si-au strigat: "poporul il vrea pe Bashar-al-Assad". Si-au adus aminte ca franceza este a doua limba in stat, drept pentru care au injurat si Franta, fosta putere protectoare dupa Primul Razboi Mondial.

Asa cum spuneam, din 22 de state membre,18 au votat pentru, 3 impotriva si una s-a abtinut.

Care au fost impotriva si de ce?

Libia, chiar daca Gaddafi nu mai este, nu a uitat ca s-a propus si suspendarea ei, Yemen-ul, unde situatia este mai grava ca in Siria – asadar se simte cu musca pe caciula si considera ca este bine sa nu se creeze un precedent -, iar a treia, bineinteles, Siria. Irakul s-a abtinut si a declarat ca masura este inadmisibila, pentru ca Bahrein-ul  si Yemen-ul si-au oprimat si mai dur demonstrantii si nu au fost date afara. Argumentul Irakului este greu de respins.

Dar sa ne gindim la ce urmeaza. Mitul unitatii arabe, uzat de mai multa vreme, acum este in pericol de disparitie.

Suspendarea Siriei a trezit, oarecum paradoxal, sentimentele nationaliste care fac din Bashar-al-Assad un fel de erou salvator. Daca Liga Araba va sprijini deschis (si eventual material) Opozitia, iar NATO nu se va amesteca – asa cum a declarat ferm Anders Fogh Rasmussen -, atunci trebuie sa ne asteptam, in Siria, la un razboi civil mai singeros ca in Libia.

Israelul ar trebui sa se bucure pentru dihonia care a intrat intre arabi; in realitate, lucrurile sint mult mai complicate pentru ca Primavara Araba, asa cum se vede in Egipt, Siria, Tunisia, pare a fi o victorie a fortelor politice fundamentaliste (ca Fratii Musulmani) care viseaza „sa arunce Israelul in mare".

Disparitia unor regimuri autoritare, dar care asigurau ordinea si garantau o anumita coerenta in relatiile internationale poate arunca zona intr-o epoca a conflictelor permanente – atit in interiorul lumii arabe, cit si in raport cu altii, de exemplu Israelul sau Iranul.

Fara indoiala, instituirea unor regimuri democratice, autentice, in tarile arabe agitate ar fi cea mai buna solutie, dar pina acolo mai e cale lunga. „Democratia Islamica" este buna doar in Moschee si nicidecum intr-un stat modern.