Motive de bucurie

Nu duc acum, cind imi reiau rubrica (si imi cer scuze cititorilor mei pentru aceasta lunga intrerupere), lipsa de subiecte. Cu atit mai mult cu cit viata politica romaneasca e in plina deriva. As putea scrie, spre exemplu, despre bilbiielile guvernantilor: masura taierii pensiilor anulata de Curtea Constitutionala, cresterea TVA, transformarea ANI intr-un organism decorativ, fapt sanctionat prompt de Comisia Europeana, reduceri ale personalului bugetar, absolut necesare dar aplicate uneori fara nici o noima, despre gesticulatia vehementa dar sterila a PSD, obstructionismul lipsit de perspectiva din partea PNL, parodia lamentabila de Congres extraordinar al PNTCD si – desigur – despre mascarada sinistra provocata de „viitorul presedinte al Romaniei", Dan Diaconescu, patronul televiziunii-hazna OTV. Bogata recolta, nu-i asa? Avem din belsug „materie" (plus ce va interveni pe parcurs) pentru saptaminile viitoare. Astazi insa as vrea sa parasesc zonele tulburi, nu o data imunde, ale actualitatii imediate si sa abordez un subiect care, cred eu, ne scoate din balacareala si din colcaiala in care, vai! s-ar zice ca ne complacem. Imi cer, din nou, scuze ca va fi vorba si de propria-mi persoana, dar nu am cum sa n-o fac. De mai multi ani in universitatile romanesti functioneaza, si functioneaza bine, sistemul tezelor de doctorat in co-tutela. Printr-un protocol semnat de doua universitati din Romania (in cazul meu, Universitatea „Al.I. Cuza" si o universitate din Franta), se prevede ca activitatea doctorandului este coordonata de doi directori de teza. El, doctorandul, are si posibilitatea de efectua stagii la universitatea partenera. Dupa incheierea redactarii tezei, sustinerea publica are loc (asa cum s-a stabilit in protocol) fie la Iasi, fie la Paris, Poitiers, Saint-Etienne, Orléans etc. Proaspatul doctor in litere va avea diplome eliberate de fiecare din cele doua universitati. Nu e cazul sa insist asupra avantajelor acestui sistem; ele se vad cu ochiul liber. Am avut privilegiul, in ultimii 15 ani, de a conduce (ca „parte" romaneasca) multe astfel de teze. Ele s-au dovedit de un nivel stiintific remarcabil si au confirmat vocatii autentice.

In luna iunie am avut doua asemenea sustineri, una la Universitatea din Poitiers, cealalta la Universitatea din Saint-Etienne. Voi spune din capul locului ca ele au fost stralucite, impresionindu-i pe membrii francezi (si, fireste, pe cei romani) ai juriului. La Poitiers (prestigios centru de cercetari medievale) protagonista a fost Brindusa Grigoriu, cu o teza despre Tristan si Isolda, mit ce reprezinta – dupa cum se stie – un model, un arhetip pentru tematica europeana a iubirii (si, implicit, chiar pentru viata noastra sentimentala). La Saint-Etienne, Cristina Chilea-Matei a prezentat o teza care abordeaza chestiunea identitatii literare; autoarea a ales patru studii de caz, romancierii Andrei Makine, Milan Kundera, Vassili Alexakis si Amin Maalouf, pentru a arata „cum poti sa devii scriitor francez".

Foarte tinara mea colega de la catedra de franceza a universitatii iesene, Brindusa Grigoriu, se impune de pe acum drept o eminenta specialista intr-un domeniu dificil, literatura franceza medievala. A consultat, pentru teza, o foarte intinsa bibliografie. A reusit sa propuna puncte de vedere originale, printr-o demonstratie coerenta si convingatoare. I-a uimit (nu exagerez citusi de putin) pe profesorii francezi prin suverana stapinire a limbii lui Voltaire (formula cliseu inevitabila), prin acrobatiile verbale (cu exces de fantezie citeodata) si prin subtilitatea exprimarii.

Pe Cristina Chilea-Matei, de la Universitatea din Bacau, am cunoscut-o in urma cu vreo zece ani, cind dadeam niste cursuri in orasul lui Bacovia (alt cliseu, dar ce sa fac, am vrut sa evit repetitia). Am remarcat-o imediat, frapat de apetitul ei pentru lectura, de pasiunea pentru literatura. A facut, repede, progrese spectaculoase, a absolvit un masterat la Iasi, dupa care s-a angajat, ca doctoranda, in abordarea unui subiect dificil. Sigur, exemplele sint numeroase, iar noi, romanii, ii avem pe Ionesco si Cioran, care au cunoscut celebritatea tocmai fiindca au devenit scriitori francezi. Cei patru romancieri studiati de Cristina Chilea-Matei ilustreaza traiectorii existentiale si literare diferite. Rusul Makine a scris de la inceput in franceza, chiar daca a pretins (pentru a fi luat in seama de editori) ca primele sale doua carti au fost traduse din ruseste. Kundera a optat pentru franceza tirziu, operele care i-au adus notorietatea fiind scrise in ceha. Toti patru au trait, fiecare in felul sau, aventura exilului. Toti patru au pastrat, intr-un mod sau altul, legaturi cu tara natala (Rusia, Cehia, Grecia, Libanul). Toti patru, in fine, au fost rasplatiti cu cele mai importante premii literare, Andrei Makine reusind performanta, unica, de a obtine trei premii simultan pentru tulburatorul lui roman Testamentul francez.

Sa adaug, dar probabil ca ati banuit acest lucru, ca ambele doctorande au obtinut cea mai inalta distinctie care se acorda, in Franta, tezelor de doctorat.

Stiu bine ca si in alte universitati din tara invata si predau tineri de mare valoare. Brindusa Grigoriu si Cristina Chilea-Matei fac parte din aceasta elita intelectuala si universitara. Sint indreptatite sa aspire la o cariera pe masura. Dar, de un an incoace, toate posturile din universitati sint blocate (blocate au ramas si B.G si C. C-M, pe postul de asistent; ce leafa au, mai bine nu spun). Exista, apoi, riscul deprofesionalizarii, data fiind mediocritatea descurajanta a majoritatii studentilor, victime ale pregatirii precare din liceu dar si ale dezastruosului „sistem Bologna". In aceste conditii, nu e deloc superfluu sa le uram Brindusei si Cristinei mult succes si, mai ales, mult curaj.