Mozaic initial

Adica de inceput de an.

Plasindu-ne – aparent candid – in prejudecata ca inceputul de an ar aduce cu el si noutatea, si schimbarea, sau, ma rog, despartirea de anul ce s-a consumat – cu toate ale lui convulsii si confuzii – sa mozaicam, pe cit posibil detasat, scene si situatii care ne-au marcat apropiatul trecut si, eventual, ne dau speranta ca nu ne vom mai intilni cu ele. Sau cu unele, benefice, dimpotriva.

Un ciclu plin, slava domnului, cu isteriile dinaintea scrutinelor, pare sa-si fi terminat combustiile, lasindu-ne speranta ca altul, nou, va fi mai reusit, adica mai civilizat. Asistind la spectacolul rocambolesc al combinatiilor, am tras, probabil, concluzia ca, orice-am face, raminem originali. Ca nimeni din preajma sau din departare nu ne poate fura stilul de a face politica. A ne duce la Caragiale e foarte la indemina, daca nu cumva banuim ca marele umorist nu ar fi avut premonitie pe masura urmasilor sai de-acum. Oricum, nu a beneficiat de televiziune. Cea care, captind tot ce misca, intrece copios in savoare comicul imaginat de autorul Scrisorii pierdute. Per total, sa recunoastem ca nu ne-am plictisit. Si, mai important, ca nu ne-a lasat umorul. Dixit.

Fiind un inrait al trotuarelor, nu am renuntat la patima nici in Ajun. Pina sa se traga salvele miezului noptii. Oras mai bizar ca-n pomenita preajma nu cred ca e de imaginat. Tipenie de om pe trotuare. La intervale scurte, echipe de un vizual cu totul exotic ravaseau linistea de mormint cu arsenalul lor de zgomote. Parca o buna parte dintr-o doar banuita Africa ar fi coborit din avioane speciale si ar fi ocupat blajina urbe. Costumatia africanilor autohtoni era perfect pe masura infernului sonor ce-l produceau. In care, ce-i drept, se distingeau si cuvinte romanesti. Imi recunosc precautia de a fi trecut rapid pe celalat trotuar. In fond, poporul e divers.

Niste etranjeri au facut revelionul in „palatul de gheata" de la Balea Lac. Ar fi fost o solutie.

Vecin de atelier, sculptor de rara candoare, iesit, la unsprezece patruzeci si cinci, sa bea un Cinzano. Prabusit, mort, in poarta. Tocmai ne salutasem.

In Piata Unirii, linga Cuza, personaj fantastic, intr-o neintrerupta criza de… ris. Era, oare, demult plecatul boem Miky Zaim?

Il vizitez, programatic, pe venerabilul poet Mircea Popovici pentru ca vorbeste ca-n Bucuresti.

De la fereastra atelierului, vad casa in care a stat cindva distinsul universitar de matematici Oprea. Regindita arhitectural, are acum si-o firma: „Directia pentru sport a judetului Iasi". Umorul ne salveaza.

Vrem/nu vrem sintem un stat asistat/monitorizat. Sigur, Regatul Romaniei nu a cunoscut asa ceva, o atit de jenanta, la urma urmei, conditie statala. Rasata ei elita avea cu Europa civilizata o relatie onorabila, decurgind din aceleasi valori. A fost sa fie drama razboiului, si, imediat, consecutiva, ocupatia ruseasca, apoi preluarea puterii de catre otrepele locale. Existente oricum. Consumindu-se, iata, jumatate de secol de la tragedie, traim intr-un stat – debarasindu-se cert de dictatura – nevoit insa sa se confrunte cu incercarile tranzitiei. Asistam – marcati – la inerentele convulsii ale schimbarilor, plasindu-ne in solutia totusi stenica a monitorizarii de catre o Europa in care am revenit definitiv, dupa hiatusul comunist. E – din nou – de trait in aceasta Romanie.

Constantul prieten-dentist Emil Hurjui, nepierzindu-si sarmul umorului, ma trateaza – in prima zi a anului – cu un album ce-mi da fiori: La Galerie Trétiakov. In franceza, cum se vede. Rasfoindu-mi-l cu oarecare amuzat cinism, imi resuscita anul cind am si vizitat-o. Titluri de tablouri: „Bolsevicul", „Moartea comisarului", „Parada Armatei Rosii", „Delegata", „Scriitorul Maxim Gorki", „Dansatoarea Olga Lepesinskaia", „Lenin la Smolnii". Am zis „titluri de tablouri", nu de „picturi".

Il sun pe Bogdan Cretu. Patineaza pe Siutghiol si-mi spune ca ma aude foarte bine. O.K.

Conform neabatutului scenariu, pe intii, dimineata, atac pinza ce se va numi, voit optimist, Dimineata. O voi termina, voit superstitios, in dimineata celuilalt intii.