Natura moarta cu nepot obez

Spectacolul Natura moarta cu nepot obez, dupa piesa de teatru contemporana in doua acte scrisa de Ion Sapdaru, a fost pusa deja in scena la Nationalul iesean, incepind cu martie 2010. A fost, de asemenea, montata in Bucuresti, la Teatrul Odeon, in regia lui Eugen Fat. Pentru reprezentatia de la Iasi, preconizata si pentru stagiunea urmatoare, regizata de Ion Sapdaru, distributia este asigurata de: Volin Costin (Pompiliu), Irina Radutu Codreanu (Lili), Georgeta Burdujan (Vanda), Anne Marie Chertic (Cesonia), Catinca Tudose (Mirela). Toti sint actori ai TNI, exceptie facind actorul Violin Costin, apartinind echipei Teatrului "Mihai Eminescu" din Botosani.

Scenografia spectacolului, semnata Gelu Risca, tot de la Teatrul "Mihai Eminescu" din Botosani, inspirata de apartamentul soacrei, ne introduce intr-un spatiu vetust. Atmosfera incarcata (pereti plini de fotografii, mobilier in exces, bibelouri, mileuri), cu toate acestea, familiara, contrasteaza cu ideile mai fanteziste ale piesei: rind pe rind, matusile lui Pompiliu mor, pentru ca, spre final, sa revina toate odata in mintea si, implicit, in viata acestuia, neschimbate, acaparatoare, pline de sfaturi, intelepciune si… dragoste. De fapt, cred ca am atins acum chiar tema acestei piese de teatru: dragostea sufocanta, nimicitoare. Debordind de mamosenie, cele trei matusi il cresc pe fiul surorii lor imbuibindu-l, pina ce acesta ajunge obez. Tot din prea multa dragoste, ele isi permit decizii cu privire la viata lui intima. Angajeaza o prostituata, de care ulterior el se va indragosti. Si exemplele de un realism crud ar putea continua.

Insist pe ideea efectelor dezastruoase ale dragostei prost gestionate. Asistat in permanenta de altcineva (matusile il ajuta sa se imbrace, ii pun mincarea dinainte, il alinta si-l consoleaza), Pompiliu dezvolta un vid interior, afisind raceala si indiferenta, camuflindu-si personalitatea. De fapt, nu se maturizeaza niciodata. Inevitabil, personajul aparent normal, rational, ducind o viata obisnuita, ajunge sa explodeze cind in existenta lui vlaguita este inserat un element diferit, provocator (Lili). Moartea matusilor il lasa fara atele, iar el cauta refugiu intr-o relatie utopica. Cosmarul intregii lui vieti revine la suprafata, in chipul fantomelor matusilor, deoarece nu se poate amagi cu surogate (metafora naturii moarte).

Totodata, e vorba aici despre dificultatea de a fi noi insine intr-o societate in care accentul cade pe imagine, obturindu-ne individualitatea, dizolvindu-ne intr-o masa amorfa. Distantele, chiar daca uneori sesizabile, sint complet irelevante: destinul lui Pompiliu devine al oricui este judecat dupa aparente, etichetat ori catalogat. Suferinta unui astfel de om nu poate afla remediu, sfirsitul piesei fiind in acest sens relevant: intins pe o canapea, sub obladuirea unei pilote, personajul ramine tacut, in intuneric.

Exista cel putin citeva elemente in spectacol care imi confirma ca nimic nu e intimplator in aceasta piesa: simbolistica cifrei trei (trei matusi, trei "ursitoare", trei "gratii", "balaurul cu trei capete"), atentia acordata cromaticii vestimentare si contrastelor (matusile sint imbracate in negru, existenta anosta, iar atunci cind revin ca aparitii, poarta alb, mirese). Cit despre rolul Pompiliu, comedia atinge culmi paroxistice, la granita cu tragedia. Impletind ridicolul cu grotescul, personajul principal, in halatul sau roz, tolanit in fotoliu se opune neconcludent avansurilor prostituatei, depasita si ea de situatie. Nimic fortat, spectacolul curge cit se poate de firesc, spre patetismul zguduitor prin care "Pompita" isi declama soarta, ajunging in cele din urma la delir, inregistrind o caseta prin care isi motiveaza sinuciderea (un cliseu al filmelor americane, mai ales atunci cind se au in vedere mostenitorii, revalorificat absurd, pentru ca adresantul, fantomele matusilor, nu este distinct de mintea agitata a emitentului). In aceste momente de monolog, am avut certitudinea ca Violin Costin reuseste un rol convingator in fata publicului iesean.