Nebunul indispensabil

Descopar, pe site-ul Publika, o stire cum ca interimarul Ghimpu ar pregati un proiect pentru o lege a lustratiei. Foarte bine! Aplauze, chiar ovatii, si indelungate! Dar de ce tocmai acum?! De ce nu mai inainte? Anul trecut, de pilda, indata dupa ungere, sau asta primavara, fiindca aici intirziem al doilea deceniu deja. Sa nu cirtim, totusi: e bine ca macar intentia s-a rostogolit de pe buzele decidente. Acesta este – sau ar putea fi considerat – adevaratul eveniment, fiindca, in conditiile noastre (si indata o sa ma fac explicit), strigatul in sine, rostirea – pura si fie si in golul absolut al perceptiei – au, pot sa aiba consistenta faptei, ponderea lucrului savirsit.

Ziceam insa de conditii. Poate ca pe-aiurea inca nu se stie (si nici nu e obligatoriu, la urma urmelor, chit ca turpitudinile istoriei fac parte volens-nolens din cultura generala), dar dosarele intocmite de KGB in perioada sovietica se afla, toate, la Moscova, adica la adapost sigur si, oricit s-ar grozavi liberalii si altii asijderea ca, basta, bagam lustratia nu mai pupati voi un loc linga tacimul cu calorii (alias Parlament,Guvern, administratie publica locala etc.), comunistii si toti cei cu musca mai mult sau mai putin evidenta pe caciula rid de se tin de burti. Ca Moscova e rapace, expansionista, sovinista, implacabila (id est nu crede lacrimilor), dar la turnatori, maica, tine ca la niste fii drepti. Din sudoarea si zelul sicofantului (mai ales ale celui de la periferii, unde bovarismul plesnea de tainice dorinte) s-a facut si exista grandoarea Kremlinului. Pe piri si gainarii de tot felul, mari sau mici, nu importa, principial, se tine un imperiu, stimati observatori. Axioma aceasta Vladimir Vladimirovici (Putin, nu stiati?!) ar putea sa ti-o descrie pe larg si foarte nuantat. Si astfel se explica, daca mai era nevoie, de ce o declaratie atit de principiala si, neindoios, temerara ca cea a sefului liberalilor moldoveni n-a stirnit la noi macar un rictus de leac, daramite sa faca rumori, proteste ori campanii de presa. Delatorii – permiteti-mi sa raportez – dorm linistiti, au ten sanatos (semn de bun metabolism) si nici vint rece nu-i trece (ba, cum sa-i treaca?! E august, ce dracu’! Mda, ziceam si eu…).

Una peste alta, totusi: de ce ideea asta vine de la Ghimpu (care crede ca polonezii vorbesc frantuzeste) si nu de la un intelectual de marca, de la un scriitor, de pilda? Nu la USM a inceput revirimentu’, nu la barul institutiei a germinat conceptul podurilor de flori si restul chestiilor induiosatoare si pline de simtire? Te-ai fi asteptat, in logica acestor lucruri (si nu numai), ca Uniunea Scriitorilor din Moldova sa ceara in chipul cel mai ritos cu putinta si chiar din capul locului, adica imediat cum PCUS si-a dat, oficial, duhul, o lege a lustratiei. Sa ceara non-stop, tenace, infatigabil. Fiindca nimeni nu era si nu e mai chemat intr-un asemenea scop. Ei, uite ca nu s-a cerut, in nici un fel. Marile noastre modele morale, pe care – fost-au vremuri, nene! – le-am fi urmat prin foc si para, de dragul carora ne-am fi sacrificat vietile (pe bune!), tac milc in aceasta privinta, dovedesc o stranie reticenta. Stranie?! Oh, pardon, m-a luat gura pe dinainte: nimic straniu, dimpotriva, totul e foarte logic si explicabil: o atitudine la ale carei intime resorturi au acces pina si motatele. Nu ridici piatra decit daca esti neprihanit, daca mina a caligrafiat doar versuri, proza ori tratate stiintifice. Altfel, oricit de prosti ne-ar crede lumea (si cite argumente i-am procurat, vai!), nu e omul nostru chiar atit de imbecil, incit sa-si taie manu propria craca de sub fund. Pai, nu cu turnatorii grele, nu cu piri onctuoase, nu cu denunturi redactate laborios, in lungi nopti intelective, s-au procopsit dumnealor cu apartamente, autoturisme, sinecuri si "situatii"? Si, in definitiv, exista un instinct al autoconservarii, asa ca nu-l asteptati pe careva sa-si puna de buna voie si nesilit de nimeni fesele la dispozitia incisivilor publici!

In sensul acesta, Ghimpu e un Don Quijote: cam trasnit (acilea tre’ sa fiu obiectiv), dar cu atit mai simpatic, cu cit, in locul morilor de vint, avem de a face cu seifuri inaccesibile si cu minti lipsite de orice scrupule. Am impresia ca pentru cei in cauza – pensionarii filajului dar si nevertebratele in exercitiu – e un nebun. Dar un nebun periculos, care, iacata, vorbeste, intreaba, promite! Adica le tulbura linistea namoloasa, le strica digestia, dom’le, le ulcereaza batrinetile lor "merituoase". Un nebun indispensabil acestor vremuri dementiale…