Nobel contra Nobel

A fost o vara cind am mers cu tatal meu sa vindem haine in Talcioc. In cea mai mare parte a lor, hainele erau ale mele, din cele care-mi ramasesera mici, iar ulterior, tot din colectia personala, am mai adaugat niste discuri cu povesti dupa care, credeam eu atunci, n-avea sa-mi para rau niciodata.

Zilele de tirg erau, ca de obicei, joia si duminica, dar noi mergeam numai duminica. Ne trezeam dimineata devreme, inainte sa se lumineze de ziua, caci trebuia sa luam trenul de 5:30 din care ne dadeam jos la Roznov. Faceam in jur de jumatate de ora pina acolo, timp in care, daca nu venea controlorul, mai motaiam un pic. Uneori il vedeam trecind pe culoar fara sa se opreasca, ca si cum n-ar fi fost nimeni in vagon, alteori se oprea si atunci taica-meu ii indesa o bancnota in mina sau niste monede, si asta era tot. Nu ne luam niciodata bilet. Coboram apoi in gara si imediat pe dreapta era Talciocul. Desfaceam cele doua genti, mereu aceleasi genti, una mare pe care o ducea taica-meu, maro, imitatie de piele si una mica, din fis negru, pe care o duceam eu, despatuream foaia de plastic pe care o luam de acasa, dupa care o priponeam de pamint cu patru pietroaie alese la intimplare de pe jos. Apoi ne-apucam de insirat pulovere, pantaloni, tricouri, camasi, geci, tot ce aveam la noi. Uneori, in timp ce le scoteam din genti, mai dadeam peste cite o camasa pe care mi se parea c-as mai fi putut-o purta, dar atasamentul era trecator. Cele intregi (nerupte, nepatate, nedescusute) se vindeau mai bine, cele cu defect mai greu, dar, chiar si asa, rareori ni se intimpla sa ne intoarcem cu ele acasa. Daca nu reuseam sa le dam pe te miri ce, le dadeam pe degeaba. In schimb, la hainele bune si la discuri negociam. Blugii erau la mare cautare, pantalonii de stofa si gecile din fis pe locurile doi si trei. Stateam vreo patru-cinci ore asa, dupa care, la intoarcere, luam de obicei o ocazie, care, de cele mai multe ori, insemna un camion al carui sofer ne trimitea la spate, in lada, unde mai erau si alti oameni, indeosebi muncitori. De cele mai multe ori mirosea urit inauntru, a transpiratie si ceapa. La intoarcere, drumul parea intotdeauna mai lung pentru ca nu puteam sa ma uit pe geam. De vorbit nu vorbeam cu nimeni, pentru ca eram obosit si in general nu eram o fire prea vorbareata, dar nici nu puteam sa adorm, n-am putut sa adorm niciodata intr-o masina, ceea ce e absurd, pentru ca cei mai multi oameni se comporta exact invers. Citeodata mai oprea cite o Dacie si atunci drumul mi se parea prea scurt si mai confortabil. Taica-meu imi dadea cam jumatate din banii pe care ii faceam, uneori mai putin. Nu mai tin minte de cite ori am descins la Savinesti (probabil ca nu mai mult de opt, noua ori) si nici ce faceam cu banii pe care-i cistigam (probabil imi cumparam discuri, vreun accesoriu pentru bicicleta, vreun joc sau chiar alte haine), dar imi amintesc cum intr-o dimineata, cind am ajuns in gara, cineva ne-a spus ca tirgul nu se mai tinea acolo in duminica aia si daca nu voiam sa ne intoarcem acasa cu gentile pline trebuia sa mergem in alta parte, mai departe. Asa ca n-am avut incotro si am mers, cam un kilometru, cred, poate doi, pina cind am ajuns in fata unui izlaz unde se vindeau animale. Aici lucrurile se prezentau altfel. In primul rind, am platit o taxa la poarta pazita de-un militian, ceea ce dincolo nu exista. Plouase tare cu o seara inainte si iarba mustea de apa. Peste tot in jurul nostru erau gramezi de balegar, de cal si de vaca. Nu mirosea mai rau ca-n camioane, dar ne era greu sa gasim un loc indeajuns de curat unde sa putem sa intindem folia de plastic. Pina la urma n-am avut de ales si a trebuit sa mergem mai intr-o parte unde, zicea taica-meu, n-aveam sa fim vazuti in veci si n-o sa vindem nimic.

Nu s-a inselat prea tare. Nefiind ocupat cu negociatul, am avut timp berechet sa ma minunez de cit de proaspat era verdele ierbii plouate si de cit de des faceau pipi caii, probabil de la atita stat in umezeala. Si tot uitindu-ma la ei, la un moment dat mi-a venit si mie sa ma duc si neavind unde, m-am dus mai intr-o parte si-am facut asa, din picioare. In timp ce ma usuram, m-am simtit deodata foarte sarac si ponosit desi nu inteleg de ce tocmai atunci. Poate pentru ca in jur se vindeau animale si tot ce aveam noi de vinzare erau haine, poate pentru ca animalele erau ele insele amarite si ponosite si mi-au transmis ceva din deznadejdea lor. Sau poate pentru ca odata cu jetul de urina a iesit din mine si doza de optimism pe ziua aceea.

La intoarcere, am trecut pe linga o librarie si imediat ce-am vazut-o, am simtit nevoia sa intru. Eram murdar de noroi din cap pina-n picioare si probabil miroseam urit, dar nu-mi pasa. Inauntru nu era nimeni in afara de o vinzatoare care mi-a aruncat o privire rapida, oarecum mustratoare, dupa care, nevazind in mine un potential cumparator, a decis sa ma ignore. Erau multe carti pe rafturi, de toate marimile si de toate genurile si mirosea frumos, a tipar proaspat, dar habar n-aveam ce anume m-ar fi putut interesa. M-am uitat afara si l-am vazut pe taica-meu cum imi facea semne sa ies, ca pierdem ocazia. Am dat sa ma indrept spre iesire, dar chiar atunci le-am vazut, exact in fata mea: doua volume mari, cartonate, pe care scria NOBEL CONTRA NOBEL. Nu intelegeam la ce se refera, dar, dupa experienta izlazului, simteam nevoia unei schimbari. M-au costat o avere, cincizeci de lei parca, adica toti banii pe care-i facusem in ziua aceea la tirgul de vite, dar nu mi-a parut rau si nici azi, cind ma gindesc, nu-mi pare. In ziua aceea, drumul spre casa a trecut cel mai repede. Printre hurducaielile de afara, mirosurile dinauntru si citeva intrebari de-ale lui taica-meu am reusit sa citesc vreo cinci pagini. N-am inteles mare lucru, dar aveam sentimentul ca ceva in viata mea luase o intorsatura neasteptata, care de-acum inainte avea sa ma defineasca. Ma inselam, dar asta am realizat mult mai tirziu.