Nostalgii identitare

Problematica identitara este resuscitata zilele acestea la „Cupola" ieseana, intr-o expozitie de grup circumscrisa conceptului de acasa. Curatoriat de Claudiu Ciobanu, proiectul continua un altul, cu aceeasi denumire, derulat in urma cu trei ani. Daca intr-o prima aplicare erau urmarite semnificatiile spatiale, localizabile, ale termenului (tara, oras, cartier, bloc, apartament, strada), de aceasta data sint invocate reperele subiective, personale, care dau seama despre adecvarile si idiosincraziile in raport cu habitatul propriu. Cind anume ne consideram acasa? Unde „ne fuge gindul" la auzul acestui cuvint? Care-i sint rezonantele afective? Mai avem intimitate in cazul vecinatatilor locative stinjenitoare? Este acasa un loc de refugiu salvator? Sau, dimpotriva, unul al penitentei asumate? Subiectul in discutie, tocmai datorita ambiguitatii sale, se preteaza atit asocierilor conjuncturale, cit si abordarilor inteligente, care minimizeaza hazardul si improvizatia.

Exista, fara indoiala, un acasa idilic si idealizat, pe care-l evocam nostalgic. Desi banalizat prin uzura, cuvintul „nostalgie" are o incarcatura semantica aparte. Compus din nostos (intoarcere) si algos (chin, suferinta), el sugereaza replierea „dureroasa" spre trecut, reconstituirea imaginara a acelui „paradis" inaugural, pierdut odata cu inocenta copilariei. Intr-o lectura metafizica, acasa este limba materna, dar si locul stramosilor, al mormintelor, „patria" din inima fiecaruia. El trimite retrospectiv spre „radacini", spre centrul propriei lumi afective (satul, casa parinteasca, gura sobei, bucataria – cu amprenta olfactiva de neuitat). Familia, prietenii apropiati, comunitatea locala se recunosc aici. Patriotismul si nationalismul sint formele publice, exterioare ale entuziasmului identitar, cele care ne fixeaza intr-un „dispozitiv de inradacinare" bazat pe mituri si prejudecati autarhice, uneori paseiste si xenofobe. „Drumul spre patrie al omului modern", invocat de romantici, este unul catre recuperarea identitatii subminate de „ceilalti", perceputi ca diferiti.

Vorbim insa si despre un acasa opresiv, dat de situarea in spatii improprii – strimte, cenusii sau insalubre. Disconfortul este resimtit ca sufocare, neliniste sau teama. „Eterna reintoarcere" la precaritatea cotidiana devine sursa de ingrijorare. Situatia este asemanatoare unui exil, doar ca este unul consumat in proximitate, in chiar interiorul tarii tale. Gasim aici motivatia nomadismului voluntar, a dislocarilor programate spre „in afara", pentru a gasi departe,, printre straini, o alta casa, ceva mai ospitaliera. 

Vocabularul plastic ilustreaza ambele tendinte. Nostalgiile identitare, la noi sau la altii, sint transpuse in lucrari care exalta spiritul localist, provincial, odata cu farmecul si pitorescul tinuturilor natale. Dupa experienta celor doua razboaie mondiale, acrosajul identitar se estompeaza in favoarea unei deschideri cosmopolite, care eludeaza orice referinta la traumele „dezradacinarilor" repetate. Expresionismul abstract american (Jackson Pollock, Barnett Newman, Franz Kline, Mark Rothko) renunta la orice figuratie, optind pentru cadre minimaliste, adesea monocrome, in care ideile de „specific" si „diferenta" se topesc pe suprafata pinzelor. 

Expozitia de la „Cupola" propune abordari in registre expresive diferite. Un acasa idilizat si domestic poate fi vizualizat in majoritatea compozitiilor feminine. Marinela Botez isi picteaza spatele, ascunzind privitorilor semnele maternitatii incipiente. Miruna Nicolaev schiteaza universul policrom al copilariei, retrait odata cu propriul copil – scufundat in multimea jucariilor familiare. Claudia Costea picteaza pe o masa patratele unei table de sah, invitindu-si publicul sa incerce in jurul ansamblului bucuriile taifasului si convivialitatii. Pentru Sabina Borhan, imaginea bunicului surprins barbierindu-se ii trezeste amintiri placute…

Unele dintre lucrari pot fi citite intr-un filtru mai curind critic. Claudiu Ciobanu, de pilda, se imagineaza prizonierul unui cub de sticla transparent, metafora vizuala a apartamentului de bloc, in care echilibrul este improbabil. Intimitatea ii este subminata de privirile colocatarilor afectati de boala curiozitatii. Adrian Crismaru documenteaza situatii in care oamenii obisnuiti isi cistiga cu greu mijloacele de subzistenta. Pentru vinzatoarea de oua, gindul la „acasa" o face sa suporte gerul iernii si inconvenientele muncii sale. Eugen Pop ilustreaza in mai multe tablouri etapele unui performance in care doneaza singe. Pentru a putea picta in tara ta (intimplator, Romania), trebuie sa-ti vinzi singele. Cu pretul acestuia, artistul cumpara cele necesare pentru a lucra. Singele intretine astfel si arta, si viata. Profesorul Mihai Tarasi, la rindul sau,  surprinde in tuse apocaliptice un peisaj post-urban; lumea isi pierde contururile obisnuite, formele se pierd sau dispar, lasind sa se intrevada doar perspectiva unui orizont indefinit.

Mizind pe o formula expozitionala destul de omogena, proiectul de la „Cupola" readuce in atentie legaturile dintre arta si spatiu, cu adecvarile si neconcordantele reciproce. Pe linga atuurile compozitionale incontestabile, unul din meritele artistilor ieseni consta in curajul asumarii libere, dezinhibate, a unei teme parazitate adesea de virusi ideologizanti.