Nostalgii litorale

Revin periodic, dupa cum se vede, la editorialele fermecatoare ale lingvistului si scriitorului american Bill Bryson, cuprinse in volumul Notes from a Big Country/Insemnari dintr-o tara mare (1998). Acuratetea observatiilor si umorul perspectivei ma obliga, intr-un anumit sens, in postura de editorialist (destul de consecvent) eu insumi, sa o fac. Lovit de gerurile ultimelor saptamini, m-am oprit la un articol „extra-sezonier", cum l-ar numi reporterii nostri vigurosi, menit sa-mi redea speranta in zile mai bune. Este vorba despre textul A Day at the Seaside/O zi la mare, pe care va invit sa-l „rezumam" impreuna. Mai intii, autorul e trezit cu noaptea in cap de sotie, printr-un procedeu pe cit de dur, pe atit de eficient – o palma zdravana pe spate. „Am o idee", spune ea hotarita. „Hai sa conducem trei ore pina la ocean, sa ne dam jos majoritatea hainelor de pe noi si sa petrecem toata ziua in nisip". „De ce?" intreaba Bryson inca buimac. „Ca sa ne distram", continua femeia netulburata. „Nu prea cred ca o sa ne distram", replica insa scriitorul. „Oamenii sint stinjeniti cind imi scot camasa in fata lor. Eu insumi simt un mare disconfort…". „Ba nu", pare sa nu cedeze consoarta, desi cuvintele ei seamana mai mult cu o continuare monologica a descrierii implacabilei calatorii, din mintea lui Bill. „Vom avea nisip in par. Vom avea nisip in pantofi. Vom fi arsi de soare si de vint. Cind ne vom plictisi de stat, vom intra in apa atit de rece, care, practic, ne va rani. Iar la sfirsitul zilei, vom porni spre casa, aidoma celorlalti 37.000 de oameni prezenti pe plaja, si vom intra intr-un asemenea ambuteiaj, incit nu vom fi in stare sa revenim inainte de miezul noptii. Atunci voi avea neindoios ocazia sa fac observatii rautacioase asupra stilului tau de a conduce masina, iar copiii isi vor petrece timpul luptindu-se cu obiecte ascutite. Ne vom distra nemaipomenit." „Niciodata, categoric nu", conchide ferm capul familiei.

Tocmai de aceea, trei ore mai tirziu, intregul clan isi intinde rogojinile pe plaja Kennebunk din Maine, unde, observa autorul, investitiile turistice sint minime. Nu vezi – cit cuprinde privirea – minime centre comerciale, locuri de inchiriat umbrele si sezlonguri sau orice alt accesoriu de atractie sezoniera. E drept, adauga Bryson, sutele de oameni deja instalati in nisip par sa aiba tot ce le trebuie (Amundsen s-a dus la Polul Sud, in mod cert, cu mai putine provizii decit ei). Doar familia lingvistului, pe linga faptul ca e alba ca favoritii lui Mos Craciun, nu poseda obiecte de plaja impresionante. Doua-trei prosoape de baie, o crema anti-solara si o punga cu chiloti curati (pentru fiecare), in cazul in care vreun accident ar impune vizita intempestiva la Spitalul de Urgente. Pe linga toate, se mai gaseste un modest pachet cu sandvisuri. Jimmy, mezinul familiei, isi someaza parintele din primele clipe: „Tata, vreau o inghetata, /…/, un set de jucarii pentru nisip Deluxe, un hot-dog, bomboane, /…/, echipament de scufundare, o barca pneumatica, o pizza cu brinza, /…/ si o toaleta." „Jimmy", raspunde Bill resemnat, „nu cred ca au toate aceste lucruri aici." „Bine", incuviinteaza baietelul, „dar de toaleta chiar am nevoie." Problema mare! Nici un WC prin imprejurimi. Aparent, cel mai apropiat se afla in Kennebunkport, un orasel situat la citiva kilometri de plaja. Cei doi – tata si fiu – pornesc cu masina, in disperare de cauza, spre mica pata de civilizatie urbana, intr-un univers fundamental salbaticit. Coplesiti de trafic, parcheaza foarte departe de centru si incep sa alerge in cautarea unei toalete. Cind in cele din urma o gasesc (vorba vine – in realitate, hotarasc sa considere toaleta zidul din spate al unei farmacii), micul Jimmy nu mai are nevoie de ea. Revenind pe plaja, dupa citeva ore, scriitorul constata cu stupoare ca a mai ramas doar un sandvis, si acela pe jumatate mincat. Ca sa fie tacimul complet, in timp ce Bill infuleca hamesit aceasta ramasita alimentara, una dintre fiice – vazindu-l – striga voioasa: „Uite, mama, tata maninca sandvisul pe care l-a molfait ciinele!" „Nu te ingrijora", intervine calma doamna Bryson. „Era un setter irlandez. Sint toti asa de curati!"

Autorul nu-si mai aminteste exact restul zilei. Stie doar ca a atipit putin, suficient insa pentru a se praji atit de tare, incit un dermatolog – aflat si el la plaja – l-a invitat, peste o saptamina, la o conferinta medicala din Cleveland, pe post de mostra anatomica. Familia pierde cheile masinii si le gaseste dupa vreo doua ore, iar Bryson este muscat de setter-ul irlandez, intors sa-si termine sandvisul. Ajung acasa abia noaptea tirziu, dupa un ocol pe la granita canadiana si o traversare abrupta a intregii Pennsylvanii. „Minunat", exclama doamna Bryson fericita. „Trebuie sa facem asta din nou, in curind." Ceea ce i se pare ingrozitor scriitorului e faptul ca sotia sa chiar crede ce spune. Eu imi permit sa-i intreb, in incheiere, pe aceia dintre dumneavoastra care au o problema cu "minunatul" litoral romanesc: ei, ce ziceti despre capra vecinului de peste Ocean? Parca arata uneori mai slabanogita decit tapul nostru mioritic.