Nu l-au inteles

 

Cit era ziua de lunga, Ionel Rotundu privea acelasi cadru ingust, oferit de geamul sau nu prea generos. Un petic de cer, un nuc, la fel de batrin ca si el, un stilp, care sustinea precar un bec stradal, de mult ars si trecut in lumea celor care si-au trait existenta, trasau o singura cale spre infinit.

Ionel statea in pat, pe partea dreapta, cu capul sprijinit pe o perna. Pe partea stinga nu putea sta pentru ca se sufoca.

Cit era ziua de lunga, si lui i se parea ca este tare lunga, ca si noaptea de altfel, Ionel observa atent acel infinit mic din univers si cauta amanunte, detalii care sa-i ofere ceva trecut cu vederea in vremea cind era sanatos.

Norii grabiti ii ofereau si ei, apelind la imaginatia sa bogata, tot felul de tablouri in schimbare, cu monstri, cu ingeri, cu alte personaje din mitologie sau din viata de zi cu zi.

Cind atentia se concentra pe copacul care ii fusese tovaras o vesnicie, observa vrabii facind amor, scena care de multe ori il facea sa zimbeasca si sa comenteze in gind:

– In sfirsit, a reusit berbantul. Ce-i drept, dupa opt incercari…

Batrinul nu mai putea, de o buna bucata de vreme, sa coboare singur din pat. Era fericit cind cineva il ajuta sa se aseze pe un fotoliu din generosul sau balcon. Devenise foarte dependent de altii, si altii astia, din pacate, erau mai de gheata decit gheata.

– Am cam lungit-o pe acest pamint si si-au pierdut rabdarea, bombanea ininteligibil.

De multe ori inchidea ochii si auzea destul de clar frinturi din conversatii susotite. De ceva timp nu mai era afectat de brutalitatea verdictelor.

– Cit o mai duce, oare?

– Nu prea mult. Doctorul este surprins ca inca mai pilpiie viata in el.

– Culmea este ca luciditatea inca si-a pastrat-o.

– Ce luciditate? Nu vezi ca priveste in gol, ca este ca o leguma?

– Asa crezi tu. Ieri m-a intrebat cine a cistigat in alegeri.

– Poate ca are unele momente. Eu m-am cam saturat.

– Nu te mai satura. Si el ne-a…

– Ne-a… pe dracu’, rupe ideea nervos cel mai nemilos.

Ionel stia ca nu mai este tolerat pe acest pamint nici macar de copiii sai. Si-ar fi facut bagajele spre vesnicie, dar nu putea grabi momentul. Urmarea conversatia celor doi fii ai sai si nu era deloc afectat. Se impacase cu viata lui asa cum a fost si cum inca este. Astepta si el trecerea timpului, cu certitudinea ca nu mai era mult pina la incheierea socotelilor cu lumea aceasta. Nu era suparat pe nimeni, nu mai ura si nu mai iubea si se considera de o vreme in afara scenei vietii de pe acest pamint.

De multe ori medita despre facerea lumii si incerca sa inteleaga rostul ei.

– Dumnezeu ne-ar fi putut crea perfecti, fara nici cel mai mic cusur. De ce n-a facut-o?

Plecind de la aceasta idee, Ionel fabula pe aceasta tema pina se infunda in hatisurile logice emanate de creierul uman.

– Ar fi trebuit sa-i creeze omului un corp perfect. Corpul perfect, in matematica, dar si in natura, este sfera.

Zimbeste si concluzioneaza rapid:

– Ne-am fi dat de-a dura… Dar ce viata ar fi dus acesti oameni perfecti? N-ar mai fi existat polemici si nici cercetare.

Isi da seama ca se va incurca in deductii si vrea sa abandoneze ideea. Apoi incepe sa rida, desi simtea o durere ascutita prin acest gest.

– Cine ar fi presedinte? Ar mai fi sefi?

Ionel face rationamente adinci si concluzioneaza ca n-ar mai fi ierarhii. N-ar mai fi nici conflicte.

– Adica cum? Cine ar sta, atunci, in desert si cine ar sta in cimpiile similare cu gradina Eden?

– Pai, in compensatie …, cu petrol, incearca un raspuns prostesc.

Nu este multumit de speculatie si concluzioneaza ca Dumnezeu ar fi putut crea si pamintul perfect. Fara inundatii, uragane, cicloane, taifunuri si cutremure.

– Asa da, mai merge.

Ionel merge mai adinc in speculatiile sale si abia da un pic de atentie conversatiei celor din camera sa.

– Cred ca miine se duce…

– Ma chinui de atita timp cu el! Tie ce-ti pasa?

– Mare chinuiala, ce sa zic! Pina acum doua luni se descurca.

– Asa crezi tu.

– Nu mai vorbi prostii! Doar n-o faci degeaba.

Ionel abia la ultima propozitie se dezmeticeste si recapituleaza conversatia celor doi.

– Deci miine ma duc…

Priveste geamul deschis spre universul infinit. Vrabioiul tocmai reusise asaltul. Vrabiuta se scutura multumita. Un zimbet larg cuprinde fata batrinului.

Cei doi ramin uimiti si un timp amutesc. Nu le vine a crede ceea ce vad.

– Uita-te la el… Si tu spui ca miine…

– Tie ce-ti pasa? Eu duc povara…

Fetele celor doi cad si o tristete nejustificata apasa peste sufletele lor.

Batrinul intelege scena si, surprinzator de vioi, intervine:

– Nu va amariti. Probabil ca miine va fi cum spuneti voi.

– Tata…

– Ei, lasati. Daca lumea ar fi perfecta, atunci vrabioiul ar fi reusit din prima. In aceasta situatie eu n-as mai fi ris.

– Ce indrugi?

– Spun ca intr-o lume perfecta risul n-ar fi existat. Si ar fi fost tare plictisitor. Dumnezeu a stiut totusi ce face.

– Ce, aiureaza ?

– Timpenii, ca de obicei. Oare are de gind s-o mai hiriie mult pe acest pamint?

Fereastra spre lumea reala ramine deschisa, dar Ionel prefera sa nu mai profite de ocazie si calatoreste prin lumea lui imagistica, fixata pe fragila pelicula din mintea sa.