O jertfa inutila

O oboseala pe care n-a mai trait-o a pus stapinire pe el si simtea la fiecare pas ca are picioarele de plumb. Ridica piciorul si apoi il fixa pe asfaltul trotuarului. Se uita de jur imprejur, cu spaima in ochi si apoi repeta efortul cu celalalt picior. Constata ca nu avanseaza aproape deloc si lipsa de aer, moleseala care pusese stapinire pe el, il panicau.

– Cred ca fac un infarct chiar acum…

Ulita era pustie la ora doua dimineata si o lumina chioara era oferita de un bec camuflat in frunzisul copacilor. Incerca sa strige dupa un ajutor, dar scoase un gijiit abia auzit chiar de el.

– Mor pe strada, ca un vagabond, la nici 50 de ani.

Genunchii nu mai pot sustine trupul si Ionel Datcu se lasa usor jos, cu mina dreapta inclestata de o bara de fier din gardul unui gospodar.

Chiar in acel moment isi fac aparitia doi tineri, un baiat si o fata, relaxati ca dupa o intilnire furata.

– Uita-te la betivan, spune baiatul cu un dezgust necamuflat.

– O fi betivan, dar este un om totusi…

– De astia n-am mila. Imi este sila de ei…

Tinerii trec pe celalalt trotuar si grabesc pasul, neincetind sa priveasca inspre "betiv". Isi dau seama ca nu procedeaza ca niste adevarati crestini, si-si motiveaza aitudinea prin argumente ipotetice.

– Daca te apropii de astia, te poti trezi cu un cutit in burta.

– Mai bine este sa eviti buclucul. Te pot acuza ca le-ai furat portofelul.

Noaptea era racoroasa si tinarul o stringe pe fata linga el.

– Iti este frig?

– Da, putin. Dar ma framinta omul acela, nu cred ca este beat.

– Pui pariu ca este beat crita?

– Nu stiu sigur. Dar daca este injunghiat de vreun betiv?

– Ce treaba avem noi?

– Dar daca este un om in necaz? Trecem asa, ca pe linga un ciine?

– Nu te supara, avem vreo vina noi?

– Sigur ca avem. Sintem sau nu sintem oameni?

Tinarul nu prea gaseste argumente, devine iritat si aproape tipa:

– Hai inapoi sa vedem. Daca am dreptate, mergi din nou la mine si stai pina dimineata?

– Dar daca am eu dreptate?

– Pai, vom avea de lucru putin, nu?

Tinerii se intorc cu pas vioi si il vad pe Ionel intins pe pamint, inert.

– Este mort, cheama Salvarea.

Cei doi tineri incearca si ei ce pot, fata plinge.

– Nu-i mort, Doamne, a deschis ochii.

Salvarea vine, insotita de taraboiul de rigoare si se trag concluzii:

– Nu-i mort, dar nici mult nu mai are. Daca veneam ceva mai devreme…

Fata incepe sa plinga in hohote.

– Este ruda dumneavoastra?

– Nu…, treceam pe strada.

Salvarea pleaca si cei doi tineri ramin in semiintuneric impietriti. Nu stiu unde sa se indrepte.

– Daca era mai devreme…, suspina fata.

– Dar de unde stii ca va muri?

– Nu stiu, dar sora a zis clar ca "daca era ceva mai devreme"…

– De unde sa stim noi ca nu era un betiv?

– Du-ma acasa, te rog.

Tinerii merg in tacere, tinindu-se de mina. Ajunsi la destinatie, fata spune scurt:

– La revedere.

– La revedere, raspunde baiatul.

Despartirea celor doi tineri nu a adus linistea in sufletele lor. Fata cauta anunturile deceselor prin ziare. Este socata sa citeasca: "Inginerul Ionel Datcu… in seara zilei de…"

– El este, spune fata, putin speriata.

– De unde stii tu?

– Locuieste pe strada… Nu vezi?

– Dumnezeu sa-l ierte.

– Si pe noi.

– Dar noi, ce?

– Pai…, "daca era ceva mai devreme"…

– Ce vina avem noi? L-am omorit noi?

– Dar nu sintem oameni?

– Pai, n-am fost? Nu ne-am intors?

– Ne-am intors, dar era prea tirziu.

Tinerii s-au dus la biserica unde Ionel era resemnat total. L-au privit atent si au inteles imediat ca este el, "betivul".

Iubirea dintre cei doi tineri a mai durat ceva timp. Fata insa, in cele mai intime momente, vedea un om, in semiintuneric, cu o mina tinindu-se de o bara metalica si din care disparea incet, incet, pilpiirea vietii.

"Daca era ceva mai devreme…", reveneau obsesiv cuvintele incolore, neutre ale surorii, blocindu-i bucuria de a iubi si a fi iubita. Flacara iubirii dintre cei doi tineri s-a stins in tacere si fara reprosuri, ca o jertfa inutila pentru Ionel Datcu.